Rechizitoriul lui Giuliani şi „greaua moştenire” democrată a Deep State

Maiorul George încearcă să ne convingă că faţă de mesajul răposatului McCain, scrisoarea lui Giuliani nu face doi bani. În primul rând pentru că senatorul republican era un membru respectat al legislativului, în timp ce fostul procuror general este doar o persoană privată. Valoarea mesajului primului este subliniată prin faptul că McCain i-ar fi mărturisit personal ambasadorului român (între două injecţii cu morfină) că era foarte impresionat de calităţile Codruţei Kovesi (despre care i-a relatat, bineînţeles, ambasadorul) în care vedea un fel de... Giuliani dâmboviţean - fapt care l-a determinat să ceară public repunerea ei în funcţie.

Nu a mai apucat să îşi vadă visul împlinit din motive independente de voinţa sa, dar ambasadorul se consideră, practic, un legatar al ultimei dorinţe a distinsului Senator de Arizona.

Scrisoarea lui Giuliani este considerată, de acelaşi personaj, drept o acţiune de lobby în favoarea cine ştie cărui „penal” de la Bucureşti (şi sunt mulţi acolo). Aşa că s-a văzut nevoit să nu pună preţ pe ea, declarând public acest lucru.
Între cele două momente sunt asemănări şi diferenţe. Prima asemănare este ca ambele vizează situaţia tulbure din România, unde se confruntă pe viaţă şi pe moarte două grupări politice: cea prezidenţială şi cea guvernamentală. Prima doreşte să aibă mai multă putere, în timp ce cea de a doua încearcă să-i mai ia, pe cale legală, din ele. În această dispută ambele părţi au partizani şi opozanţi vehemenţi. Mai activi şi mai răsfiraţi în plan geopolitic sunt partizanii lui Iohannis. Ei fac caz de aspectul penal care i-ar caracteriza pe câţiva dintre liderii coaliţiei care deţine puterea executivă prin scorul electoral reflectat în componenţa parlamentară. Preşedintele minoritar n-a reuşit decât pentru o scurtă perioadă, nesemnificativă, să aibă un „guvern al său”, de pe urma căruia nu s-a ales cu nimic. Acum ar dori un „partid al său”, dar ceea ce i se pune la dispoziţie este practic lipsit de valoare electorală şi de perspectivă. Consilierii la vedere şi cei de după cortină ai Cotrocenilor au sugerat chiar o variantă violentă. Tentativa din ianuarie 2017 a eşuat, după cum se pare că a eşuat şi cea din august 2018. Pe ce se mai bazează acum Iohannis, lansat deja în războiul fierbinte cu partidul semnificativ al alianţei?

Pe sprijinul extern. Pe cel al Comisiei Europene îl are de mai multă vreme. Cu preţul menţinerii MCV-ului, agenţii săi de influenţă conduşi de Monica Macovei intoxică Bruxellesul cu „primejdia” modificării legilor Justiţiei, acţiune justificată exclusiv ca o măsură de control totalitar al puterii, prin care bietul preşedinte nu mai rămâne cu nimic. Nu contează argumentele de bun simţ sau cele legale. „Îngrijorarea” este cuvântul de ordine care răspândeşte fiori reci printre susţinătorii „statului de drept” de la Bucureşti. Evident, altul decât cel condus de coaliţia de la guvernare. Presiunile comunitare merg de o bună bucată de vreme mână în mână cu cele ale partenerului NATO. America.

Statele Unite sunt în fapt cele care conduc România, prin ambasadorii  ridicaţi la rangul de comisari. Preocupările - în mare parte reale - ale americanilor au determinat un anumit tip de acţiune, mai degrabă potrivit Orientului Mijlociu. Conştienţi de slăbiciunile instituţiilor statului mandatate să lupte cu corupţia şi mare infracţionalitate economică, americanii s-au oferit să dea o mână de ajutor. Au făcut-o trimiţând la Bucureşti experţi ai Departamentului de Stat, FBI şi CIA. Aceştia s-au statornicit şi au început să lucreze direct cu specialiştii locali din Parchetul General, SRI şi Justiţie. Conştienţi că rezultatele pot veni doar din măsuri extreme, au propus şi pus la punct un mod de lucru imposibil de aplicat în State, dar pe care l-au considerat foarte potrivit lumii a treia spre a doua. În acest fel s-au pus bazele protocoalelor, care s-au constituit într un sistem acoperitor. Odată cu funcţionarea protocoalelor au explodat şi rezultatele. DNA a făcut capturi semnificative, a prins în năvod „peşti mari” şi a declanşat o veritabilă ofensivă în zona politică, considerată responsabilă de toate derapajele şi decalajele. Modalitatea asta de lucru a fost pe placul atât al fostului preşedinte cât şi a celui care i-a urmat, deoarece printre „victimele” Anticorupţiei s-au numărat câţiva dintre oponenţii semnificativi ai lor. Combinaţia SRI - DNA - ÎCCJ s-a dovedit a fi un mecanism aproape perfect. Investigaţiile efectuate de serviciul secret erau oferite pe tavă procurorilor anticorupţie, care multiplicau rezultatele prin presiuni  urmate de denunţuri. Înalta Curte nu mai avea altceva de făcut decât să compună cu atenţie instanţele ce urmau să pronunţe sentinţe dinainte stabilite.

 Lucrurile au mers unse, făcând din şefa DNA o statuie vie anticorupţiei şi un model de dat exemlu, iar din SRI adevăratul stăpân al inelelor politice, până când au început să se producă derapajele interioare. Kovesi, luată de val, a depăşit de multe ori limitele convenite, iar „victimele” au început să vorbească şi să protesteze public. Imprudenţa unui general SRI a dat de gol public modul de lucru prin invocarea „câmpului tactic” şi comentariile şi controversele au început să curgă în cascadă. Marele dirijor -ambasadorul Klemm - s-a văzut în situaţia de a nu mai face faţă  presiunilor, iar protejata sa a fost în cele din urmă sacrificată.

Asta s-a întâmplat în momentul în care Administraţia de la Washington s-a confruntat cu propriile sale probleme de „Deep State”, paralel cu cel de la Bucureşti. Echipa democrată de la Departamentul de Stat, care îşi trimitea regulat mandatarii la Bucureşti ca să facă ordine, s-a evaporat peste noapte. Cei care au luat locul lui Nuland şi Gordon aveau alte interese. Mai puţin politice şi mai mult economice. Dovadă - trimiterea în misiune de pace a lui Wess Mitchell în chestiunea legii Offshore. Similitudinile situaţiei din România cu cele din State nu par să fi scăpat echipei lui Trump. Iar atâta timp cât o poziţie oficială nu putea fi încă exprimată, ar putea să se fi ales varianta carambolului bilei de biliard.

Scrisoarea lui Giuliani este o analiză extrem de bine argumentată a situaţiei politice din România. Fostul procuror general, cu sau fără vreun mandat de lobby, a efectuat un veritabil rechizitoriu pe care îl transmite public părţilor vizate. Este foarte posibil să nu se aştepte un răspuns formal. A fost dat însă un semnal politic. De care nu va putea să nu ţină seamă Comisia Europeană, cu toată antipatia sa faţă de liderul american. Probabil că cei de acolo vor începe şi ei să înţeleagă că lucrurile au mers prea departe şi că ceva trebuie făcut până când nu este prea târziu şi lucrurile vor scăpa complet de sub control.