Închinare cu evlavie

„Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Domnului Iisus...” Ortodocşii stau în general bine cu închinarea, mai ales cu cea formală care presupune o risipire generoasă de gesturi specifice: cruci, mătănii, îngenunchieri. Evlavia ortodoxă se desfăşoară după tipic. Ritualizarea vieţii, potrivit unei direcţii sociologice, este o necesitate. Cu atât mai mult, am spune noi, în aria religioasă. Până şi rugăciunea, mai ales ea, este codificată în formule, fapt ce induce unora presupunerea eficienţei magice. Spontaneitatea închinării e înlocuită de obligativitatea schematică.
Sărbătoarea religioasă reiterează simbolic un eveniment pe care îl exploatează social. Procesiunea şi reuniunea, câteodată până la aglutinare, a indivizilor în sensul sau în jurul celui venerat deşteaptă în aceştia conştiinţa participării. Aceeaşi sărbătoare aduce lucrurile în actualitate. Este aspectul superior amintirii prin aportul sincronic oferit. „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele meu, acolo sunt şi eu în mijlocul lor.”
A te închina în cadrul celebrării religioase merge mult dincolo de ritual. Dumnezeu nu este chiar atât de nevăzut, de ascuns încât să-i ratezi  prezenţa, ocupat cu prestaţia formelor de închinare. O centrare a atenţiei pe cuvântul ce însoţeşte şi, mai ales, lămureşte lucrurile, se cuvine a fi operată. Zilele trecute l-am avut ca invitat pe părintele Iustin Gârleanu de la Sânpetru. Din tot ce a spus în legătură cu tema abordată – temă legată de cult şi de arhitectură eclezială – am reţinut în special observaţia potrivit căreia la slujba din biserică nu omul îl interpelează pe Dumnezeu cu cereri ci invers, prin curiozitate, omul află ce îi spune Dumnezeu.
Afectele umane sunt atribute naturale. Temporizarea lor prin raţiune nu poate decât să îmbogăţească natura umană. Cultivarea personalităţii prin datele existenţiale înnăscute e o cale către adevăr. Curiozitatea, amintită mai sus, poate avea ca obiect cuvântul lui Dumnezeu. Îl avem acasă în depozitul livresc numit biblie şi literatură spirituală iar la biserică în lecturile liturgice. Alături de curiozitate, atenţia, sensibilitatea şi entuziasmul cu care citim sau ascultăm, ni-l livrează pe autor ca prezenţă efectivă. De pildă, în rugăciune, când ai a spune ceva, vorbeşti cu o prezenţă care te ascultă şi-ţi răspunde efectiv, adică nu prin vorbă ci prin efectul practic al cuvântului rostit.
„...că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a stricat.” Patimile, moartea şi învierea lui Iisus sunt actele acestuia pentru mântuirea noastră. Fiind codificate şi proclamate prin slujbele bisericeşti, ne sunt oferite spre uz liturgic, în anvergura publică a cetăţii. Încă existăm sub semnul majorităţii confesionale şi nu ne este contestată prea mult alura specifică în desfăşurarea ei cea mai vizibilă, mai ales că şi alţii profită de repausul legal ocazionat de marea sărbătoare a creştinilor (ortodocşi). Nu se ştie cât va mai dura, poate o generaţie-două, până când stăpânitorul acestei lumi îşi va revendica norma corectitudinii seculariste. Părintele Rafail Noica, excedat de interzicerea lui Dumnezeu în Anglia, unde-şi are mănăstirea de metanie, a preferat „rezidenţa” pustnicească undeva lângă Vadul Moţilor.
Până atunci, dar mai ales de atunci începând, alături sau nu de forma-veşmânt a evlaviei gestuale[RTF bookmark start: ]_GoBack[RTF bookmark end: ]_GoBack, prezenţa Mântuitorului între ai săi să ne provoace binecuvântata stupoare a martorilor direcţi ai patimilor şi învierii sale. „Hristos ieri, azi şi în veci acelaşi” este. Noi, azi şi mâine, precum ieri apostolii să fim căci altfel cum să vedem nevăzutul, să auzim cuvinte de nespus şi să ne închinăm inimile Duhului Sfânt?