Campionii, pe post de podoabe electorale

Nu ştiu la acest moment cum va decurge prestaţia Simonei Halep în continuare, la US Open. Ştiu doar că s-a chinuit cu o debutantă americană, care i-a şi luat primul set – poate cel mai mare succes din cariera sa care nu o include (încă) în nici un clasament. Simona a părut încurcată de jocul viguros al junioarei şi doar finalul ultimului set ne-a arătat-o mai degajată şi mai potrivită cu locul pe care-l ocupă în clasamentul WTA...
Lucian Bute a transmis fanilor săi, tocmai din Montreal, că şi-a schimbat antrenorul şi se pregăteşte să revină în ring. De la ultimul său succes – cu totul neconvingător – au trecut luni bune şi următoarea sa evoluţie nu va avea loc înainte de sfârşitul anului.
Marea speranţă a sporturilor de contact, Daniel Ghiţă, este prezent pe ecranele televizoarelor în emisiuni ale canalelor de sport, cu meciuri faimoase de-ale sale de pe la finele competiţiei când a ajuns chiar şi într-o finală japoneză. Marile speranţe puse atunci în el nu s-au confrimat şi înfrângerile categorice suferite în faţa turcului Ghokan Saki sau a olandezului Rico Verhoeven ni-l arată tot mai departe de vârful ierarhiilor. La fel ca şi Bute, a cărui carieră de campion pare să fi apus în ringul de la Nottingham, în faţa lui Froch.
De ce am ales aceste trei nume? Pentu că ele sunt sugestive pentru păgubosul tip de presiune pe care puseele noastre naţionaliste şi patriotarde le proiectează asupra carierelor unor sportivi. Am toată stima pentru Simona Halep, dar mass media şi politicienii au transformat spectaculoasele sale înfrângeri din finalele unor turnee majore în adevărate victorii. A fost copleşită de onoruri, Ponta a pupat-o pe amândoi obrajii, iar primarul din Buşteni i-a şi dăruit un loc de casă (este localitatea cu cea mai mare densitate de VIP-uri în schiţele de cadastru). Avertismentele câtorva sportivi reputaţi, că mai are încă de învăţat şi de exersat, au pălit în faţa urcuşului său grăbit în clasamentele din care jucătoarele de top au suferit diverse indisponibilităţi. Riscăm, pe acest fond, ca orice eşec – posibil – al Simonei, să genereze frustrări şi decepţii. Deşi ea n-are nici o vină: tenisul e un joc.
Ca şi boxul! Este vina lui Bute că nişte manageri isteţi i-au pavat cariera cu adversari de mâna a doua şi a treia, făcând din el un campion artificial care a clacat la prima confruntare cu un boxer adevărat, în faţa căruia a tremurat pur şi simplu? Sigur că nu! Deşi ar fi trebuit să înţeleagă că ceva nu funcţionează. Şi că onorurile cu care a fost copleşit vizau, dealtfel, propriile interese ale politicienilor care încercau să-şi pună pe ei ceva din luciul său. Cu Daniel Ghiţă s-a întâmplat cam acelaşi lucru. Împins în faţă, în meciuri cu campioni experimentaţi, a fost expus unor înfrângeri traumatizante, care i-au răpit pur şi simplu posibilitatea de a evolua normal. Şi asta doar ca să se plimbe în ring înfăşurat în drapelul ţării.
Aceste cazuri ridică problema gravă a sprijinului pe care statul e dator să-l acorde sportului. În loc să acţioneze la nivelul la care schimbările se pot produce cu adevărat – cel al sportului de masă – diriguitorii acestuia au ales varianta comodă şi interesată a utilizării celor care au reuşit să facă performanţă, ca pe nişte podoabe electorale. Sacrificate cu cinism pe altarul intereselor proprii.