Bica&Friends: mecanismele (retro)cedării patrimoniului naţional

Deşi spectacolul retrocedărilor dubioase se desfăşoară sub ochii noştri de ani buni – mai precis de pe la nefericita „Lege Lupu” – a fost nevoie de aceste două şocuri ca să realizăm cât de rudimentară şi de neruşinată a fost această campanie de spoliere a statului.

A fost mai întâi retrocedarea pădurilor din Bacău către un moştenitor care n-avea dreptul, pusă la cale de nişte parlamentari. Şi dacă nu era în joc numele lui Viorel Hrebengiuc, putea fi trecută la „diverse”! Iar acum, povestea asta cu Alina Bica, şefa armatei care luptă cu infractorii de anvergură.

Este, practic, fără precedent, ca un magistrat (să acceptăm, totuşi, ideea că procurorii sunt magistraţi, deşi nu intră în definiţie) cu un rang atât de înalt să fie implicat într-o operaţiune ilegală soldată cu un prejudiciu de sute de milioane! Scuza dlui Niţu, că Alina Bica ar fi comis infracţiunea „în afara orelor de serviciu” şi a „fişei postului” este ridicolă. În comisia care a închis ochii – interesat – la frauda prin supraevaluare, Alina Bica nu s-ar fi aflat în calitatea oficială. Dar în ce calitate? De prietenă a Elenei Udrea, care se afla pe traseul afacerii?

Aş spune că acest caz poate fi privit din două direcţii: prima este aceasta, a implicării infracţionale a unui magistrat cu funcţie înaltă. A doua este capacitatea sistemului de a se autoregla. Faptul că Alina Bica nu a beneficiat de nici o imunitate în cursul anchetei mă face să cred că nu e totul pierdut, chiar dacă ne-am afundat în cel mai odios hău al corupţiei generalizate. Asta poate să însemne că justiţia mai funcţionează, în ciuda tributului pe care-l plăteşte, prin membrii săi, zi de zi, încălcării legii. Am fost însă neplăcut impresionat de atitudinea CSM-ului. Am avut sentimentul că atunci când e vorba de „pielea proprie”, acest organism nu se deosebeşte cu nimic de parlament şi că magistraţii ezită să le „scoată ochii” colegilor lor. Altminteri nu înţeleg această toleranţă care a trimis-o pe Alina Bica să mediteze la domiciliu, în loc să o ducă exact acolo unde ea îi trimite pe alţii.

Revin la chestiunea din preambul: statul s-a trezit dator peste puterile sale către cei care au solicitat retrocedări fanteziste şi neruşinate, beneficiind de suspecta înţelegere a unor judecători pe care cu greu îi poţi absolvi de bănuiala complicităţii. Agenţia de resort funcţionează de ani de zile în sens unic: acceptă cererile şi condiţiile şi plăteşte! Chiar dacă nu mai avem de unde. Culmea este că repetatele rapoarte prin care Curtea de Conturi a semnalat aceste nereguli flagrante n-au găsit nici un ecou la instituţii care se sesizează adesea din oficiu pe speţe minore (gen alegerile). Câţi indivizi de soiul acestui Stelian Gheorghe n-au încasat sutele de milioane pe care, după ce i-au împărţit cu cei care le-au „uns” traiectoria, i-au făcut pierduţi prin paradisuri fiscale? Prinde-i acum şi scoate-le ochii, că altceva n-a mai rămas. Poate că acesta e semnalul unei veritabile ofensive prin care să se revizuiască toate sentinţele prin care au fost retrocedate hălci mari din patrimoniul naţional cu concursul direct al instituţiilor statului. Sutele de hectare de pădure ale lui Sturdza Paltin, zecile de hectare din Plumbuita ale lui Stelian Gheorghe sunt doar nişte mizilicuri. Dacă tot ne-am luat ţara înapoi, hai să încercăm acum să luăm înapoi şi din ce s-a furat cu neruşinare.