Deceniul băsist

Nu mi-am imaginat că îmi va fi atât de greu să scriu despre “despărţirea” de Băsescu. A fost, pentru gazetari, un subiect excepţional. S-au acoperit kilometri de hârtie cu comentariile prilejuite de prestaţia sa neortodoxă. A fost adulat – până la un punct şi detestat unanim în altul. Ne-a marcat cu personalitatea sa puternică de veritabil “animal politic”, aproape jumătate din cursul existenţei noastre postdecembriste.

Băsescu nu a fost nici pe departe un preşedinte bun – în sensul clasic, iliescian, al termenului. Nu era făcut pentru o astfel de demnitate. 

Nimic din ceea ce-l caracterizează cel mai pregnant nu s-a potrivit portretului robot creat pe dimensiunile primului preşedinte democrat pe care l-am cunoscut. Şi nu a fost vina lui că s-a trezit într-o demnitate pentru care nu avea nici o apetenţă. A fost vina noastră, a celor care am crezut că va fi în stare să schimbe ceva prin atipicitatea lui. Ignoram faptul că nu era posibil, pentru că provenea din acelaşi “bazin” în care se botezaseră ceilalţi. Băsescu a fost un exemplar tipic al omului de aparat, care a parcurs toate etapele, cu mai mult aplomb şi cu ceea ce avea să-i caracterizeze cel mai pregnant prestaţia: tupeul. Un tupeu incredibil, dublat de o forţă de convingere care te putea face să vezi alb acolo unde e negru şi viceversa. Dintre oamenii noştri politici Băsescu a avut, are, cel mai bun discurs public: o tonalitate adecvată a vocii, exprimare coerentă şi lipsită de licenţe, o privire directă care te îndeamnă să crezi în sinceritatea sa. Pe aceste calităţi s-a bazat, în cea mai mare măsură autoritatea sa. Mincinos cronic, a ştiut întotdeauna să-şi drapeze minciunile în haina unei sincerităţi fruste, aproape cinice. Mare manipulator, a avut talentul de a-şi stăpâni supuşii, dar şi de a renunţa la ei, când nu-i mai erau de folos, fără vreo urmă de regret. Şi, ca orice om, cu slăbiciuni şi defecte care n-au reuşit decât să-l facă mai popular, mai acceptabil ca reprezentant tipic al maselor. E om de-al nostru din popor, au concluzionat toţi cei pe care nu i-a impresionat nici aplecarea spre raţia zilnică de alcool (este un miracol că n-a fost văzut niciodată pierzându-şi controlul, indiferent cât ar fi îngurgitat) nici slăbiciunea – probabil platonică – faţă de femeile din jurul său – şi nici ieşirile sale violente în situaţii conflictuale.

Ăsta este omul. Dacă la capitolul defecte şi reproşuri, lista poate fi aproape nesfârşită, trebuie să aibă şi nişte calităţi, cele care l-au făcut să reziste la vârf zece ani, să treacă peste două suspendări şi peste lupta de gherilă cu guvernele din timpul său. I-am putea trece în cont că, faţă de acum zece ani, societatea dă semne certe de însănătoşire. Că justiţia, în special, s-a eliberat de complexe şi poate deveni un instrument real de curăţenie socială. Că multe dintre miturile de putere şi de avere s-au destrămat şi au lăsat la iveală urzeala hoţiei şi incorectitudinii. Şi că a generat, la final, acel curent care poate să ducă spre o adevărată schimbare de gardă, făcând loc în zona deciziei unor oameni noi. Nu-i vedem încă limpede, dar cu siguranţă că sunt pe drum, detonaţi de regăsirea simţului de responsabilitate al unei generaţii ignorate.

Finalul de mandat al lui Băsescu, la exact 25 de ani de la Revoluţie, ar putea fi semnalul unei noi revoluţii: cea morală – fără de care nu putem spune cu certitudine că ne-am desprins de un trecut reproşabil.