Jena lui Ponta în chestiunea genocidului

Cred că premierul Ponta n-a fost inspirat încercând să treacă sub tăcere… mediatică, participarea sa la Summit-ul pentru Pace de la Istanbul care prefaţează comemorarea a 100 ani de la bătălia Dardanelelor. Cu atât mai mult cu cât n-a fost acolo singur, şi alte ţări fiind reprezentate la vârf. E drept că evenimentul se petrecea concomitent cu o altă comemorare – cea a tragediei armenilor din estul Anatoliei, ucişi de armata imperiului otoman în cursul mutării lor forţate de la graniţa cu Rusia, spre Siria. 

S-a vorbit la timpul respectiv despre circa 700.000 morţi – o cifră nu mai puţin înfiorătoare decât cea la care s-a ajuns, prin corecturi succesive, acum: 1,5 milioane. De ani de zile emigraţia armeană face presiuni asupra guvernelor importante ale lumii pentru a declara acest episod ca “genocid”. O parte din acest efort a dat roade, un număr de circa 20 de ţări – între care Rusia, Franţa şi chiar Germania, declarându-se de acord cu un calificativ în faţa căruia ONU se arată ezitantă.

Ce ar schimba lucrurile dacă masacrul – căci despre aşa ceva a fost cu adevărat vorba - ar fi transformat în genocid? Pe fond, nimic. Chiar Turcia a acceptat că este vorba despre o realitate istorică şi că militarii care au comis masacrul au fost condamnaţi încă din 1919. Dar Turcia nu vrea să audă de genocid, şi aduce ca argument faptul că n-a fost vorba despre o acţiune de genul celei întreprinse de Hitler împotriva evreilor, ci de o acţiune militară, determinată de colaborarea armenilor cu armata ţaristă cu care Imperiul Otoman se afla în război. Turcii mai consideră că lucrurile pot fi clarificate doar de către o comisie de istorici care să ia în consideraţie şi numeroasele victime musulmane făcute în acelaşi teritoriu de către organizaţii militare şi paramilitare armene, acţiuni derulate constant până în zilele noastre şi având ca corolar purificarea etnică din Nagorno Karabah.

Dacă lucrurile ar rămâne la acest stadiu, al adevărurilor istorice, probabil că s-ar putea ajunge la un consens. Realitatea este, însă, că “genocidul” are şi un aspect pragmatic, ca să-i spunem aşa. Armenia are o diasporă puternică şi bogată, capabilă de a influenţa decisiv guverne şi organizaţii mondiale. Turcii au un handicap din acest punct de vedere, diaspora lor nefiind proeminentă, iar acolo unde este numeroasă – cazul Germaniei – fără influenţă politică, ceea ce explică şi ciudata decizie a acesteia de a confirma un diagnostic despre care nimeni nu ştie mai bine decât nemţii ce înseamnă. Nepotrivită este poziţia germană şi prin faptul că genocidul lor s-a manifestat împotriva unei etnii fără patrie, la vremea respectivă, iar recunoaşterea a avut loc pe parcursul aceleiaşi generaţii, căreia i-au aparţinut făptuitorii. Între criminalii din armata otomană şi Erdogan se aflau trei generaţii şi este, într-un fel, de înţeles reticenţa sa în a-şi asuma o vinovăţie colectivă de genul acesteia.

În toată povestea asta tragică, a presupusului genocid, intervine bănuiala vecină cu certitudinea că între declararea oficială (asumată şi de turci) a genocidului şi un amplu proces de revendicare de despăgubiri din partea statului prosper (a 15-a economie mondială) nu va fi decât un pas. Pas care umbreşte semnificaţia demersului şi creează probleme pentru administraţia de la Ankara.

Revin la preambul: nu cred că Ponta are de ce să se simtă vinovat că a participat la Summit-ul de la Istanbul, la invitaţia unui guvern cu care întreţinem strânse şi benefice relaţii de parteneriat în loc să fie la Erevan alături de Putin… Genocidul ar trebui să treacă mai întâi prin filtrul istoricilor, contemporaneitatea reprezentând materia de studiu a politicienilor.

P.S. Uneori mă gândesc dacă nu erau cu mult mai îndreptăţiţi ţiganii să reclame genocidul real la care au fost supuşi, ei neintrând vreodată în conflict cu cei care i-au gazat doar pentru că pielea lor avea altă culoare…