Ascensiunea lui Gabriel O poate fi oprită?

Ascensiunea politică propriu-zisă a lui Gabriel Oprea a început - paradoxal - atunci când PSD-ul i-a retras sprijinul politic pentru funcţia de ministru de Interne în Cabinetul Boc, în 2008, şi când a intrat în opoziţie, ducându-se la Băsescu cu jalba interesului naţional în proţap şi cu oastea de disidenţi cu care avea să formeze "soluţia imorală". Cea cu ajutorul căreia guvernele Boc au supravieţuit până în 2012. Când au căzut, tot pe mâna lui Oprea. 

Intervalul acesta s-a dovedit fast, generalul de intendenţă primind portofoliul Ministerului de Război şi încă două stele de general care au făcut din el ofiţerul cu cel mai înalt grad din timp de pace. 

A urmat momentul întoarcerii armelor, în tradiţia oştirii, când Oprea şi compania sa şi-au dat seama că rădăcinile social democrate nu îi mai pot plasa alături de adversari contribuind hotărâtor la trântirea cabinetului Ungureanu şi la venirea la putere a finului său Ponta. Sentimentele de caldă şi eficientă prietenie dintre cei doi s-au consolidat pe măsură ce armata de rezervă a lui Oprea se completa cu dezertori din toate părţile (inclusiv... din PSD) făcând din el un partener prioritar la guvernare. A fost răsplătit mai întâi cu funcţia decorativă de vicepremier, apoi cu interimatul Internelor mult dorite şi, în final, cu portofoliul plin, declarându-şi cu orice ocazie loialismul şi respectul pentru cuvântul dat. Oprea a început să adune, una câte una, iţele puterii prin demonstraţii festive şi decernări de titluri şi medalii tuturor celor care puteau să-i susţină poziţia. Comodul Ponta a văzut în el un substitut eficient şi, spre stupefacţia unor camarazi din partid, a făcut din Oprea un interimar bun la toate. Pofta de putere a generalului a crescut exponenţial odată cu declinul lui Ponta, iar puseele sale de independenţă sprijinite pe "interesul naţional" au început să se înmulţească. La fel cum s-au înmulţit şi apariţiile sale publice, în ciuda unor dezavantaje de ordin anatomic (este omul care atunci când se exprimă pune în mişcare cel mai mare număr de muşchi faciali) şi intelectual (utilizează cu succes un bagaj minimal de cuvinte şi noţiuni). A fost prilejul cu care a declanşat şi subtilul (oare?) şantaj la dresa fratelui mai mare dar, mai ales, reclamând poziţii suplimentare în Executiv (Justiţia şi Agricultura) şi dreptul de a avea opinii separate în chestiuni capitale (votarea Strategiei de Apărare, modificările la Codul Penal şi candidatura lui MRU). Conducerea şedinţelor de guvern în stil cazon reprezintă suprema sa afirmare, iar insistenţa cu care îi cultivă pe reprezentanţii principalelor pârghii de putere ne poate da un indiciu aproape clar asupra intenţiilor sale din viitorul apropiat.

Pe bună dreptate, tot mai mulţi (în special PSD-işti!) îşi pun întrebarea prin care îl parafrazează pe Brecht: ascensiunea lui Arturo O mai poate fi oprită? Va da el lovitura de graţie finului în numele interesului naţional? Se va pricopsi România cu un Moş Teacă, incult şi arivist, în poziţia de premier?

Înclin să cred că răspunsul poate veni dintr-un singur loc: din biografia tulbure a individului, plină de legături primejdioase şi amănunte picante, asupra cărora pot să bag mâna în foc că o anume instituţie s-a aplecat deja. Ce nu ştiu sigur este scopul în care "stăpânii dosarelor" vor folosi acest tezaur informativ: pentru a-l şantaja sau dărâma...