Arta (este) cenzurată de Biserică?

 Ziarele din ultimele două săptămâni au relatat o întâmplare în urma căreia, au constatat cei mai mulţi ziarişti, Biserica ar fi acţionat cenzurând un posibil „moment  artistic”. Despre ce este vorba? Într-o piaţă din Bucureşti, numită „Sfântu Gheorghe”, în care se află şi Biserica Ortodoxă „Sfântul Gheorghe Nou”, trei tineri au realizat o imagine neconvenţională pornind de la icoana Sfântului Gheorghe. De ce? „Manifestare artistică!” ar spune unii, provocare ar spune alţii, sau lipsă de bun simţ artistic. Nu ştim, însă, în urma demersurilor Consiliului Parohial de la Biserica Sfântul Gheorghe, imaginea a fost îndepărtată tot de către autorii ei. Pe bună dreptate aceasta a fost considerată ofensatoare deoarece caricaturizează icoana canonică a sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Din punct de vedere legal, imaginea nu avea nicio problemă întrucât clădirea pe care a fost amplasată este proprietate privată. Acţiunile – realizarea imaginii, reacţia Consiliului Parohial şi consecinţele – sunt clare şi simple, nu necesită prea multe comentarii. Toate trei sunt, de altfel, cât se poate de fireşti. Anume, „efuziunea” creatoare a artiştilor cărora le-au scăpat posibilele consecinţe asupra celorlalţi, dorinţa credincioşilor de a-şi apăra în mod paşnic şi legal valorile credinţei şi înţelegerea pe care  avut-o proprietarul olandez al clădirii respective, toate aceste component ale faptului în sine arată firescul unei lumi în care este necesar să ţii seama de dorinţele, sentimentele şi opţiunile culturale ale celorlalţi, cu atât mai mult cu cât sunt … de-ai casei.

Arta ca revelatoare valori
Urmările sunt şi mai interesante. În spiritul gazetăriei mioritice din ultimii ani, cu accente de „Scânteia” atunci când vine vorba de Biserică, în mod cu totul special de cea Ortodoxă, faptele au fost umflate şi asezonate cu gogomănii… incredibile! Căutaţi şi veţi vedea cât de mult încearcă unii să vă manipuleze în direcţia urii faţă de Biserică şi faţă de valorile menţinute şi promovate, uneori cu preţ de sânge, de-a lungul secolelor.
S-a afirmat astfel că Biserica a cenzurat o manifestare artistică şi că artistul este liber să se manifeste şi că, în cele din urmă, Biserica îngrădeşte libertatea de manifestare. Ce a făcut şi face Biserica de la începuturile sale este altceva. Departe de a îngrădi libertatea, a apărat-o, dar a predicat adevărul, arătând omului în acelaşi timp consecinţele deraierii de la Adevăr. Şi-a apărat învăţăturile de credinţă, de cele mai multe ori chiar cu preţul vieţii, de unde se vede că dogmele Bisericii nu sunt învăţături seci de natură ideologică, ci adevăruri pline de viaţă.
Discuţiile despre libertate pot fi interminabile, la fel şi cele despre artă. Părerile sunt atât de împărţite încât poţi spune că arta ţine de gustul fiecăruia şi de nivelul său de cultură şi de educaţie, conform cărora el primeşte diferitele manifestări ca artistice, indiferent de realitatea descoperită prin lucrarea respectivă. Şi, totuşi, se pare că nu este aşa! Calificarea unei lucrări ca artistice şi a autorului ei ca artist nu ţine de subiectivitatea celui care priveşte, celui căruia i se revelează artistul prin lucrarea sa. În acest sens Brâncuşi spunea că „raţiunea de a fi a artiştilor este aceea de a revela frumuseţile lumii”, iar scriitorul german Herman Hesse spunea despre artă că aceasta „nu este nimic altceva decât contemplarea lumii impregnate de har, luminată din interior. A revela prezenţa lui Dumnezeu îndărătul oricărui obiect, aceasta este funcţia artei”. Desigur, definiţiile date artei sunt nenumărate de-a lungul timpului şi sunt, fireşte, subiective. Însă, cele mai multe dintre ele, venite de la oameni de artă celebri, descoperă concepţia conform căreia omul de artă trebuie să fie descoperitor al unor valori durabile, esenţiale dezvoltării omului pe plan cultural.
Nu suntem noi în măsură să calificăm o lucrare ca fiind sau nu de domeniul artei. Sunt pictorii – ca şi în cazul imaginii discutate mai sus – sunt arhitecţii în cazul construcţiilor, criticii literari în domeniul literelor ş.a.m.d. Noi putem exprima păreri în privinţa frumuseţii lucrării respective şi, eventual, a simbolurilor prezentate. Însă, stilul graffiti – cel în care a fost realizată imaginea din Piaţa Sfântu Gheorghe – este denumit tot mai mult „artă stradală”. Fără îndoială, aici este vorba despre talent, însă nu este suficient pentru ca un anumit gen de lucrări să fie categorisit ca artă şi să i se dea valoare artistică. Grafittiştii au, neîndoielnic, talent la desen, iar desenul, cum se vede, le dezvoltă imaginaţia. Dar, aşa au şi tatuatorii talent la desen, sau maneliştii talent la muzică şi am observat, din păcate, tendinţa de a-i numi pe primii „artişti tatuatori”, iar pe ultimii, destul de rar ce-i drept, „artişti manelişti”. Dacă ar fi să-i credem pe noii ideologi din presă care vor cu tot preţul să lege libertatea neîngrădită de orice manifestare (pretins) artistic, atunci, da, maneaua ţine de artă! Dar, ferească Bunul Dumnezeu ca o astfel de concepţie să predomine.