Aurul tăcerii

Vorbirea multă este cauzatoare de dezordine atât la nivel personal cât şi la nivel de comunitate şi de asemenea este de obicei înconjurată de multe alte patimi. Sfântul Ioan Scărarul spune despre vorbirea multă că „ este catedra slavei deşarte, prin care aceasta se arată pe sine şi se face cunoscută. Multa vorbire este semnul neştiinţei, uşa clevetirii, călăuza glumelor, slujitoarea minciunii, risipirea străpungerii, născătoarea trândăviei sau pricinuitoarea ei, înainte-mergătoarea somnului, împrăştierea minţii adunate în sine, pierzătoarea pazei de sine, răcitoarea căldurii, întunecarea rugăciunii”. Dacă această patimă este însoţită de atâtea alte patimi la fel de dăunătoare ca şi ea, este firesc ca noi să cerem de la Dumnezeu izbăvirea de acest duh. Este normal să cuvântăm atunci când avem ceva de spus şi să tăcem atunci când noi suntem cei care trebuie să primim cuvânt de învăţătură. Nu este bine să vorbim mult şi nefolositor pentru că atunci mintea se risipeşte fără rost în cuvinte lipsite de sens. De aceea este firesc să ascultăm atunci când ni se spune ceva – nu numai să auzim!– şi să vorbim doar când ni se cere, sau atunci când putem comunica ceva pozitiv. Dumnezeu ne-a făcut acest dar, darul vorbirii, pentru ca prin el să întărim comunicarea dintre noi şi de asemenea să comunicăm şi cu El în rugăciune. Şi dacă împlinim prin cuvânt rugăciunea atunci ştim cu siguranţă că uneori este bine să  tăcem pentru a-l lăsa şi pe Dumnezeu să ne vorbească!