Avem sau nu avem preocupări de mântuire?

Mulţi dintre credincioşi cred că sunt credincioşi numai pentru că nu tăgăduiesc pe Dumnezeu cu cuvântul.
Eu cu mulţi oameni m-am confruntat în privinţa aceasta şi i-am întrebat: „Eşti credincios? Crezi în Dumnezeu?”. „Da, părinte, cred în Dumnezeu”. Şi dacă l-am luat la cercetare, am ajuns la concluzia (şi el a ajuns la concluzia) că nu crede în Dumnezeu, ci doar nu-L tăgăduieşte pe Dumnezeu cu cuvântul. Cineva care nu merge la biserică, de exemplu, acela nu-şi manifestă credinţa, n-are credinţă. Eu, de exemplu, care sunt credincios, n-aş putea să nu merg la biserică, ori cineva care nu poate să meargă la biserică înseamnă că nu are atâta credinţă câtă îi trebuie ca să-l ducă la biserică, ca să-l ţină în cadrul slujbelor. După aceea, mai sunt şi altele; cine nu ţine post, nu ţine rânduiala postului, cine nu citeşte din Scriptură (nu împlineşte o rânduială de îmbogăţire a minţii cu gândurile la Dumnezeu). Toate acestea ţin şi de mântuire şi de celelalte stări, celelalte etape de înaintare în viaţa duhovnicească.
Nu e vorba numai de teorie, deşi şi o teorie e bună, pentru că dacă n-ai în gând nu poţi avea nici în faptă. Ar trebui să se insiste mult mai mult asupra acestei laturi a existenţei (asupra mântuirii) şi acest lucru trebuie făcut în mod sistematic, mai ales în cadrul sfintelor slujbe. Să se ţină mai multe predici şi predici nu abstracte şi care nu angajează (predici de informare, intelectuale), ci nişte predici în care să se pună problema în esenţa ei: suntem sau nu suntem pe calea mântuirii? Avem sau nu avem preocupări de mântuire? Am realizat sau nu ceva în privinţa aceasta? Unde ne găsim, ce facem de-acum încolo, ce mai putem face?