Boierul cu nasul lung

Într-un sat trăia un boier, care se lăfăia în aur şi plăceri, în vreme ce ţăranii se zbăteau într-o sărăcie lucie, scăldându-şi ochii în lacrimile durerii.
Se întâmplă ca un ţăran să găsească în drum o sămânţă pe care o ridică şi o duse acasă. Făcu o groapă şi o sădi. În scurtă vreme, din sămânţă se ivi un gaolean înalt (plantă asemănătoare cu porumbul), care purta alte multe boabe. Ţăranul se bucură mult, pentru că gaoleanul împrăştia un miros îmbătător în faţa casei lui. Dar, la scurt timp, o pasăre de pradă se repezi spre gaolean, îl zmulse cu clonţul ei şi dispăru în zare. Ţăranul, uimit de o întâmplare aşa nemaivăzută, plecă de îndată în căutarea gaoleanului, luându-şi în traistă puţine merinde.
După drumuri nesfârşite în câmpii, peste dealuri şi munţi, drumeţul fu dezamăgit; nu putu să dea de urma minunatului gaolean. Ajunse la un timp într-o pădure. Era tare flămând şi nici merinde nu mai avea. Liniştea pădurii îl îmbia să se odihnească sub un palmier străvechi.
Deodată însă auzi în jurul său nişte urlete şi zgomote înfricoşătoare. Când se uită mai cu atenţie, văzu un cârd de animale sălbatice de care te apucă frica: tigri, lei, pantere, maimuţe, lupi, şerpi. Ba se rătăcise în acest cârd şi o gingaşă căprioară. Animalele se adunară într-o poiană, în timp ce drumeţul abia nimeri să se suie într-un arbore, înalt şi stufos, ca să nu fie văzut şi mâncat. Atunci un tigru luă din tulpina unui copac bătrân, din scorbura lui, o lădiţă pe care o ţinu între labele sale. Un altul veni şi bătu de trei ori în acea lădiţă. Imediat se iviră în poiană tot felul de mâncăruri gustoase, care îi dădeau drumeţului o stare ciudată, mai ales că era tare flămând. Îi lăsa gura apă. După ce se săturară, animalele începură să dănţuie în pădure, să joace, să sară, să se alunge vesele unele pe altele, ca la o petrecere. Bietul om sta pitulat şi se gândea cu teamă că, dacă animalele nu vor pleca, el va fi nevoit să doarmă acolo, sau cine ştie câte alte zile va trebui să rămână chinuit în ramurile copacului. Însă, după o vreme, tigrul puse lădiţa la loc şi plecară care-ncotro.
Când se depărtară, ţăranul coborî din arbore şi se duse la scorbura bătrână. Luă lădiţa cu pricina şi se tot gândea la mâncărurile pe care le văzuse în poiană. Dar ele nu se arătau. Atunci îşi aduse aminte că trebuia să bată de trei ori în cutie. Zis şi făcut. Imediat se iviră fel de fel de mâncăruri minunate. După ce mâncă bine, ca după o foame lungă, se odihni puţin. Se gândea atunci ce bine ar fi dacă ar avea un cal înaripat, cu care să zboare spre casă. Şi stând pe iarbă bătu la întâmplare din nou în lădiţă: după a treia lovitură din senin se ivi în faţa sa un cal voinic cu patru aripi. Ţăranul, luând cu sine lădiţa se întoarse repede acasă, pasămite uitase că pornise în căutarea gaoleanului. Îi povestii macă-sii cele întâmplate.
Cum erau săraci, se gândeau că au nevoie de bani, ca să trăiască bine. De aceea, bătând iarăşi în cutie de trei ori, casa lor săracă se umplu de bani. Pentru că erau prea mulţi, mama şi băiatul îi împărţiră celor săraci ca şi ei. Astfel că viaţa lor începu să se schimbe, oamenii să fie mulţumiţi.
Aflând boierul că ţăranii lui au bani datorită unei lădiţe năzdrăvane, se hotărî să o fure. Trimise câţiva ticăloşi acasă la tăran, care-i luară lădiţa. Boierul ştia că dacă bate de trei ori în ea o să aibă sub ochi lucrul la care se gândeşte. Şi se gândi mai întâi la aur, apoi bătu de trei ori în lădiţă. Dar în loc de aur… se arătă o maimuşă păroasă, urâtă foc, care nu-l întrebă nimic pe boier, ci se prinse imediat de nasul lui, şi trase, şi trase de nasul boierului, şi-l lungi, şi-l lungi, până ce nasul atinse pământul. Apoi îi dete drumul, luă lădiţa năzdrăvană şi se făcu nevăzută. Dar nasul boierului nu se mai făcu mic ca înainte, ci rămase aşa lung şi caraghios, de râdeau toţi de el, şi aşa a rămas pentru toată viaţa.