Bucuria pocăinţei

Întregirea şi desăvârşirea pocăinţei o aflăm în noua perioadă a harului, epoca lui Hristos. Propovăduirea pocăinţei, care a început cu dumnezeiescul Înainte Mergător, propovăduitorul botezului pocăinţei spre iertarea păcatelor, a ajuns la culmile ei când Hristos a fost înălţat pe Cruce oferind jertfa Lui răscumpărătoare pentru noi, vestind acum oamenilor de pretutindeni să se pocăiască. Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi (de povara păcatelor) şi Eu vă voi odihni pe voi. Nu am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă şi pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară a propovăduit Hristos. Pocăinţa în perioada harului nu cunoaşte limite, în acord cu porunca Domnului nostru către corifeul apostol, iertarea păcatelor nu se dă celui ce vrea să se pocăiască până la şapte ori, ci de şaptezeci de ori câte şapte, adică nedeterminat, la nesfârşit.
Din pricina acestei iubiri nesfârşite a lui Dumnezeu faţă de omul căzut şi din pricina firii schimbătoare şi a dispoziţiei iubitoare de păcat a omului, sfânta noastră Biserică a consfinţit pocăinţa ca o taină necesară pentru mântuire. Domnul nostru, întemeind Biserica Lui, a dat ucenicilor Lui şi urmaşilor lor harisma de a dezlega păcatele. Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele iertate vor fi, iar cărora le veţi ţine ţinute vor fi şi Câte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în ceruri şi câte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer.
În episodul cu femeia păcătoasă care, pocăindu-se, I-a spălat picioarele cu mir a arătat Domnul nostru toate milele Lui şi toată compătimirea faţă de cel care se pocăieşte. Atotdragostea Lui s-a manifestat încă şi mai mult în cazul femeii prinsă asupra faptului de adulter, când a rostit acele dulci cuvinte ale compătimirii: Nici Eu nu te osândesc!