Când eşti creştin?

Cineva spunea, cândva, că nu mersul la biserică te face creştin. Este întrucâtva adevărat, dar cel care a rostit această butadă a căzut în capcana ei. Adevărat! Nu mersul la biserica te face creştin, ci mergi la biserică pentru că eşti creştin! Un creştin autentic nu îşi poate proiecta viaţa de zi cu zi fără a include, cel puţin ziua de duminică în ciclul său săptămânal, ca zi de rugăciune comună în biserică. Un creştin aparent da, poate sa trăiască şi fără Sfânta Liturghie numai că, în aceste condiţii, creştinismul lui e curat, dar lipseşte cu desăvârşire. Comparând cu aspecte ale vieţii de zi cu zi, suntem conştienţi că mersul la sală nu te transformă automat într-un veritabil sportiv, sau cântatul la chitară într-un chitarist de performanţă. Dar, un sportiv autentic nu are voie să renunţe la antrenamente, la fel cum chitaristul de performanţă este dator să repete zilnic la instrumentul pentru   se menţine cel puţin la nivelul la care a ajuns. De ce? Pentru că fiecare din ei iubeşte „motivul” pentru care se antrenează sau exersează, la fel cum creştinul îl iubeşte pe Cel al cărui nume îl poartă, pe Domnul Hristos. Şi atunci nu îşi poate trăi viaţa fără Liturghie, fără a se angaja în viaţa liturgică a Bisericii. El are această conştiinţă a apartenenţei la Trupul lui Hristos care este Biserica şi nu poate trăi despărţit de ea. Dar, aşa cum omului nesăbuit şi mândru pe deasupra, după câteva driblinguri cu mingea i se pare că a dobândit un mare talent fotbalistic, la fel stau lucrurile şi cu creştinul închipuit. Tolănit comod în faţa televizorului, izbit uneori în sinapsele creierului de câte un gând bun sau de un Doamne-ajută, sau de vreo măreaţă cugetare filosofic-teologică i se pare că se află pe la porţile raiului. Într-adevăr, Porţile Raiului sunt deschise pentru fiecare dar, pentru a intra trebuie să vrei, iar antecamera Raiului aici, pe pământ, este tocmai Biserica.