Când visăm că trăim

Zilele trecute o colegă ne-a povestit cum a visat că a murit şi că totul părea, în vis, aievea. De fapt, întotdeauna visele sunt trăite ca şi cum ar fi realitate, dar ce bine că ne trezim la… realitate, mai ales atunci când murim! Colega respectivă ne spunea că s-a trezit plângând cu gândul, care o urmăreşte şi acum, la propria moarte şi la cei care vor rămâne, în urma ei, în viaţă. Este normal să te marcheze un astfel de vis şi la fel de normal este să te gândeşti, măcar din când în când la aspectul trecător al vieţii, la trecerea ta pe acest pământ şi nu a altora.
Duminica trecută, după Sfânta Liturghie, vorbeam cu câţiva credincioşi tot despre moarte. Vorbeam atunci despre trăirile pe care, spuneam noi, le-ar avea orice om care ar cugeta în mod serios la propria sa moarte. Ne întrebam cum ne-am comporta, ce am gândi şi ce am simţi dacă am afla că mai avem de trăit un timp determinat şi bine ştiut. Timpul nostru în valea plângerii este oricum determinat, însă neştiut de noi, datorită pedagogiei dumnezeieşti. Dar, cum ar fi să ştim că mai avem de trăit doar o zi, o săptămână, sau o lună, chiar câţiva ani? Să ştim anul şi ziua în care vom pleca din lumea aceasta? Este un exerciţiu pe care îl putem face oricare dintre noi şi sunt convins, că dacă îl vom face cu seriozitate acesta nu ne va distra nicidecum.

Gândul la moarte – exerciţiu duhovnicesc
O apoftegmă filocalică ne îndeamnă să trăim ca şi cum am muri mâine şi să muncim ca şi cum am trăi veşnic. Cugetarea la moarte face parte din filosofia de viaţă a creştinului practicant. Mă rog, s-ar cuveni să facă parte. Cugetarea serioasă la iminenţa propriei morţi îl va face pe cel care cugetă astfel să îşi reevalueze, din temelii, viaţa. Un astfel de gând ne ajută, cu atât mai mult cu cât viaţa în sine pare pentru cei mai mulţi dintre noi un vis, o tratăm ca atare şi de aceea murim zilnic duhovniceşte fără să ne mai intereseze latura nevăzută a propriei fiinţe şi a vieţii noastre. Un artist român al zilelor noastre a preluat maxima patristică de mai sus, a modificat-o spunând că este bine să trăieşti ca şi cum cel mai bun prieten al tău ar muri mâine! Aşa sună! La ce ar folosi cugetarea la moartea prietenului?  Acest artist „redefineşte” zicerea respectivă pentru că, spune el, nu găseşte în ea o cantitate suficientă de înţelepciune. Şi ce face? Se substituie el înţelepciunii arhaice descoperindu-şi ad-hoc o formă de înţelepciune izvorâtă din vanitatea celui care crede că ştie tot. Suntem, astăzi înconjuraţi de mecanisme care ne învaţă, de fapt ne constrâng să primim în fiinţa noastră fel şi fel de morţi mult mai grave decât moartea trupească şi anume moartea prin incultură, prin desacralizare, prin desensibilizare, prin ridicarea patimilor la nivelul normalităţii etc.
Câţi dintre noi nu suntem cuprinşi de diverse patimi de care, dacă încercăm să ne dezlegăm observăm cu stupoare că ne este foarte greu, dacă nu imposibil? Adevărata independenţă de aici porneşte, de la dobândirea vieţii prin practicarea virtuţilor. În acest sens gândul la moarte ca trecere către veşnicie este de un real folos. Atunci când sfântul Vasile cel Mare a fost întrebat de filosoful alexandrin Eubul care este filosofia cea adevărată, Sfântul Vasile i-a răspuns că aceasta constă în pomenirea morţii. Sau, de la sfântul Antonie cel Mare citire: „moartea, de o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavând-o în minte, moarte îi este. Dar nu de moarte trebuie să ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunoştinţa de Dumnezeu. Aceasta este primejdioasă sufletului.”