Cât mai urlă haita? (I)

Nu poţi spune că lectura cărţilor scrise de cei care au pătimit în închisorile comuniste se face cu plăcere, nici cu bucurie. Cred că, acela care parcurge o astfel de carte trebuie să se înarmeze cu multă răbdare şi smerenie. Niciodată nu va reuşi, cel care a crescut în libertate, să înţeleagă, să cuprindă cu mintea, diabolicul dezumanizării prin care se dorea ca deţinuţii politici să fie „reeducaţi”. Piteşti, Gherla, Jilava, Aiud – pentru tinerii de astăzi reprezintă simple denumiri de localităţi, cunoscute sau mai puţin cunoscute. Pentru cei care au suferit, însă, în perioada comunistă în temniţele aflate în aceste localităţi, acestea nu sunt simple denumiri. Ele amintesc de locurile în care, printr-o suferinţă dusă la extrem, greu de înţeles şi de explicat astăzi, şi-au acceptat şi dus crucea nevinovăţiei lor. În aceste locuri mărturisitorii şi martirii au ţinut aprinsă candela credinţei într-o perioadă de întuneric spiritual. Nu poţi citi astfel de cărţi fără să plângi. Ele redau cu durere, dar şi cu dragoste mărturiile oamenilor întemniţaţi pe nedrept datorită unui crez care nu era pe placul sistemului comunist diabolic.

Împreună cu Hristos
Numele celor care au trecut prin aceste chinuri născocite de minţi umane diabolice, sunt nume de mărturisitori, iar cei care au murit sunt martiri ai neamului.
Crezul pentru care aceştia au fost închişi nu este doar crezul unei generaţii, ci ar trebui să fie mărturisirea dătătoare de duh şi de sens a întregului neam.
Aceşti oameni au suferit pentru că l-au mărturisit pe Hristos, au fost capabili să îşi accepte crucea imensă pentru că Dumnezeu i-a însoţit în acele temniţe insuportabile, au fost capabili să sufere pentru că au simţit ocrotirea lui Dumnezeu în condiţiile în care omeneşte este imposibil să rezişti. Martiriul creştinilor din primele trei veacuri, al sfinţilor Brâncoveni şi al altor sfinţi care au trăit şi au murit pentru Hristos, s-a transmis şi mărturisitorilor din temniţele comuniste.
Cartea cunoscutului meşter popular braşovean, Nicolae Purcărea, este o carte-document aşa cum sunt şi celelalte cărţi scrise de cei care au suferit în iadul temniţelor comuniste. În acelaşi timp este o carte cutremurătoare. Nu se poate citi uşor. Este o carte care te face să te smereşti în faţa celor care au apărat cu preţul libertăţii sau al vieţii valorile nepieritoare ale persoanei umane. Hristos a fost cu ei în temniţă. Ei înşişi mărturisesc că nu ar fi reuşit să treacă prin acel iad fără credinţa în El. Cu prilejul unei lansări a cărţii, domnul Nicolae Purcărea spunea următoarele cuvinte: „Am rămas astăzi o mână de oameni din generaţia mea, care încă mai suntem mărturii vii. Dar ideea, idealul pentru care am luptat, este viu şi va dăinui în veci, cât omul va trăi pe pământ. Credinţa în Dumnezeu şi dragostea de neam sunt cele două axe înscrise în destinul neamului nostru”. Cuvintele autorului mărturisesc un adevăr incontestabil ascuns astăzi tot mai mult de întunericul răutăţilor noastre: fiinţa umană în sine nu îşi va găsi liniştea, sensul adevărat al existenţei decât trăind curat pe aceste două axe care alcătuiesc până la urmă crucea existenţei umane: credinţa în Dumnezeu şi dragostea de neam.