Ce frumos este să fim sus!

Aspiraţiile fiecărui om sunt înalte. Mulţi dintre noi, în copilărie, doream să ajungem aviatori sau să ocupăm poziţii înalte în lumea aceasta. Măcar o dată în viaţă am visat, fiecare dintre noi, să ajungem atât de înalţi (intelectual sau social) încât să lăsăm ceva măreţ în urma noastră. Unii dintre noi s-au ostenit să împlinească acest ideal, alţii au constatat că este foarte greu să poţi realiza ceva unic şi măreţ încât să poţi rămâne în istorie. Dintre aceştia, unii au renunţat să mai năzuiască şi trăiesc resemnaţi. Alţii se mulţumesc cu trepte mici care pot fi temelie la o impresionantă realizare. Sunt persoane care sunt la fel de capabile ca alte personalităţi, dar simt că nu este ceea ce doreau.
Unii, deşi fac lucrări măreţe, nu sunt, încă, împliniţi. Cele realizate, deşi sunt importante pentru majoritatea oamenilor, pentru ei nu sunt. Ei conştientizează că nu au atins potenţialul personal.
Resemnaţi sau luptători, cu toţii, am fi împliniţi dacă ne-am găsi la înălţimea desăvârşirii personale. Cu toţii avem o sete de mai mult ce nu poate fi stăvilită niciodată. Această sete pe mulţi îi face să nu fie împliniţi, oricâte realizări ar avea.

„Nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer” (Ioan 3, 13)
Din dialogul lui Iisus cu „învăţătorul lui Israel”, Nicodim, învăţăm care este soluţia unei existenţe fericite. Dorinţa pe care am prezentat-o, în rândurile de mai sus, este firească omului. Ea a fost sădită în noi de Dumnezeu la creaţie prin adresarea Sa către noi: „Creşteţi” (Facere 1, 28). Să ne bucurăm de această sete de mai mult!
Rămâne o dilemă cum putem fi bucuroşi căci, atunci când atingem un pisc ne dorim imediat să creştem la un alt nivel, aspirăm la o altă culme. Această sete nu ne dă pace şi parcă ne epuizează. Ori ne ardem ca o lumânare topită în efortul de a dobândi noi şi noi culmi, ori ne stingem, conştientizând că nicicând nu vom fi satisfăcuţi de ceea ce am obţinut.
Secretul stă în puterea de a înţelege că nimeni nu poate să ajungă la cer, acolo sus, unde năzuim cu toţii, decât Cel care s-a coborât din cer. Acesta este doar Iisus Hristos. El a fost, este şi va fi desăvârşit deşi a acceptat pentru noi să fie om, cu limitele fireşti pentru o astfel de fiinţă, rămânând totuşi desăvârşit. A făcut acest gest de smerenie pentru a ne da nouă posibilitatea să ne înălţăm şi să ne simţim permanent împliniţi. Pentru aceasta a venit Iisus Hristos ca să creştem şi să fim şi împliniţi, simultan. Pentru aceasta avem nevoie de învăţăturile lui, chiar mai mult decât atât, avem nevoie de El Însuşi. Pentru a satisface această din urmă nevoie se jerfeşte în fiecare Sfântă Liturghie, ca noi să îl putem primi.
Suntem chemaţi de Biserică să ne facem sufletul maică fecioară, pentru ca în trupul şi sufletul nostru să se nască, din dar dumnezeiesc, Iisus Hristos.