Ce mai ştim să trăim în adevăr?

Ţipăm la cei de care ne este de fapt teamă, ca să mascăm această neputinţă şi să-i facem să creadă că le suntem superiori. Plângem când suntem fericiţi pentru că, de fapt, simţim undeva în profunzimile sufletului că nu merităm asemenea bucurii imense, dar le primim prin bunăvoinţa şi dragostea lui Dumnezeu! Râdem ca să mascăm dureri profunde, ca să mimăm fericirea, ca cineva să nu şi dea seama de slăbiciunile noastre. Nici emoţiile nu mai suntem în stare să le trăim natural, simplu, sincer, aşa cum sunt ele. Mereu ne temem de ceva, de alţii, de noi înşine sau de Dumnezeu. Dar El, Dumnezeu, nu ar vrea să ne temem, ci să facem cele ale Legii, să îi urmăm Lui din dragoste nu numai faţă de El, ci şi faţă de ceilalţi, şi din dragoste adevărată, profundă şi curată faţă de noi înşine. Cum am putea să ne raportăm la Creator altfel, din moment ce El ni-l dă pe însuşi Fiul Lui pe mâna noastră păcătoasă, să-L abandonăm iar şi iar în Iesle, să-L fugărim iar şi iar în pustiul Egipt al inimilor noastre, ca apoi să-L răstignim în răutăţile noastre? Ca răspuns, Hristos se aşază smerit şi în ultimul loc, chiar şi cel mai întunecat şi rece, din fiinţa noastră, aşteptând în linişte bunăvoinţa fiecăruia de a dori să ne lăsăm inundaţi de pocăinţă adevărată, de bucurie sfântă şi de smerită pace!
Postul Crăciunului cu dragoste creştinească!