Ce văd şi ce fac pruncii noştri?

„Da. Aceşti copii sunt nişte aşa numiţi copii-problemă. De fapt problema nu e la ei, ci la părinţi. Din păcate însă, prin măsurile disciplinare, noi tot în copii dăm.” Sunt cuvintele unei diriginte care încerca să lămurească părinţii unei clase de elevi cu privire la ce măsuri ia şcoala cu nişte „copii-problemă”.
Diriginta era vizibil marcată de viaţa pe care „copiii-problemă” o au, înţelegea perfect că agresivitatea lor, răzvrătirea, refuzul de a fi cuminţi se datorează faptului că ei nu au parte de iubire, educaţie, echilibru în familie. Ei simt că au nevoie şi doresc iubire, echilibru, educaţie şi cer în felul lor, căci nimeni din cei mai importanţi ani ai copilăriei nu i-a învăţat să ceară ceva în alt fel. Părinţii celorlalţi elevi, cei cuminţi, erau revoltaţi de tot ce le trecea prin minte şi aplicau copiii-problemă. Şi era revoltător cu adevărat că erau zilnic orele deranjate, că zilnic erau bătăi între elevii clasei, că se crease o atmosferă insuportabilă pentru copii, pentru profesori şi pentru părinţii preocupaţi de copiii lor.

Şi ce ar putea fi făcut?
De la discuţiile de suflet ale dirigintei cu copii-problemă la discuţiile maimult sau mai puţin principiale între părinţii din diferitele părţi ale baricadei, de la comisiile de disciplină şi până la chemarea poliţiştilor la şcoală, toate măsurile au fost luate. Efectele au fost pe termen scurt. De ce? Pentru că discuţiile de suflet nu erau între mamă şi copilul-problemă, pentru că toate măsurile luate de dirigintă şi ceilalţi profesori nu aduceau organizarea familiei copilului. Oricât i-ar iubi şi ocroti dascălii pe elevii lor, nimic şi nimeni nu poate înlocui o mamă. Iar o mamă nu este doar o fiinţă care a născut un copil. O mamă îşi asumă toate responsabilităţile, orice risc pentru a-şi creşte copilul omeneşte. O mamă îşi înfrânează multe pofte, îşi taie voia de nenumărate ori, adună lângă ea oamenii de la care copilul poate deprinde cele bune şi îndepărtează categoric şi cu grabă pe cei de la care copilul nu trebuie să înveţe. Ce poate face şcoala când copilul nu are o mamă în sensul deplin al cuvântului?

De ce vin copiii la şcoală?
Ce îi motivează pe copii să se trezească dimineaţa, să ia un ghiozdan greu în spinare, să participe la multe ore dintre care unele plictisitoare de-a dreptul, altele cu conţinuturi greu de înţeles şi puţine interesante sau pline de bucurie? Am găsit cândva un gând tare frumos şi răscolitor totodată: „Copiii care sunt iubiţi acasă vin la şcoală să înveţe. Ceilalţi vin la şcoală să fie iubiţi.”
Dacă tot corpul profesoral i-ar oferi copilului-problemă ataşament sufletesc, dacă membrii Bisericii le-ar acorda atenţie deosebită acestor copii-incomozi ar fi destul? Sau măcar ar fi CEVA? Dumnezeu să ocrotească copiii lipsiţi de iubire! Este Postul Crăciunului! Să învăţăm a ne îndrepta atenţia şi grija şi spre astfel de copii. Pentru că orice copil nu învaţă din ceea ce i se spune, ci din ceea ce i se transmite prin emoţie, de orice fel ar fi ea.