Cei care iubesc prea mult!

Nu putem trece cu vederea nevoia semenilor noştri de a primi din partea noastră un ajutor. Este firesc ca noi să răspundem pozitiv atât cât ne stă în putinţă la nevoile celor de lângă noi. Aceasta este de fapt porunca iubirii faţă de aproapele. Însă, ne-am obişnuit să dăm acestui termen ,,aproapele” sensuri pe care nu le înţelegem şi înţelesuri prea îndepărtate de firesc.
Nimeni nu poate nega nevoia de comuniune şi nevoia de ajutor a celor lipsiţi de cele necesare, însă cuvântul ,,aproape” are un înţeles destul de simplu. Am putea ierarhiza apropierea noastră faţă de oameni şi într-un fel aşa este firesc. Aproapele nostru este cel care, fizic şi sufleteşte, se află în imediata noastră apropiere. El este cel care cere în primul rând ajutorul nostru. Sunt oameni care în cuvânt îşi mărturisesc iubirea faţă de ,,întreaga lume” spunând: ,,eu îi iubesc pe toţi oamenii la fel” sau ,,mila mea se îndreaptă către toţi”. Însă afirmaţiile lor sunt dovedite ca fiind neadevărate de faptul că în timp ce ei „iubesc” întreaga lume, sunt total lipsiţi de grijă, de interes faţă de cei apropiaţi. De asemenea, cu atâta falsă bucurie se mărturiseşte iubirea faţă de Dumnezeu, în timp ce îi ,,înjurăm” pe cei de lângă noi nu numai prin cuvinte grele, dar şi prin faptele noastre. ,,Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca 10, 27) – porunca iubirii pleacă în primul rând de la cel care iubeşte. A iubi pe Domnul înseamnă a avea inima curată, iar a iubi aproapele înseamnă a purta grijă şi de tine însuţi.

Iubire de sine, nu egoism
Iubirea evanghelică de sine însuţi nu este iubirea pătimaşă a celui care, în viaţă urmăreşte doar realizarea propriilor interese crezând că totul se învârte în jurul său. Nu este vorba despre propria realizare în dauna celorlalţi oameni. A te iubi pe tine înseamnă a căuta mântuirea, a merge pe calea către Hristos Domnul. De asemenea, nu te poţi ruga pentru ceilalţi fără a te ruga pentru tine. Rugăciunea pentru ceilalţi nu poate fi făcută de cel care se nesocoteşte pe sine însuşi. Dumnezeu ne dă o valoare atât de mare, ne iubeşte atât de mult încât se jertfeşte pentru noi, iar noi nu suntem în stare nici să ne îngrijim de starea noastră duhovnicească în faţa Sa. Pretindem în schimb că avem o iubire atât de mare în care îi cuprindem pe toţi oamenii. Dumnezeu cere fiecăruia dintre noi să caute Împărăţia Sa deoarece aceasta este înăuntrul fiecăruia dintre noi. Ori iubirea de sine înseamnă tocmai căutarea şi aflarea acestei împărăţii, pentru noi şi pentru ceilalţi.