Cei ce ne învaţă să zâmbim

Au plecat fulgerător, unul după altul, doi oameni mari care prin rolurile jucate de-a lungul timpului ne-au făcut să râdem. Ioan Gyuri Pascu şi Sebastian Papaiani. Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească! Ai impresia că pleacă dintre noi tot mai mulţi oameni de calitate şi rămân … rămânem noi! Să înveseleşti omul cu un umor fin, cu glume frumoase, este o mare calitate şi aş îndrăzni să spun, chiar o virtute. De câte ori, atunci când ne-a fost greu, când tristeţea ne-a împresurat sufletul, o glumă bună făcută de cineva ne-a scos din acea stare? E mare lucru să ştii să aduci zâmbetul pe buze omului care, la un moment dat nu mai găseşte motive şi resurse pentru a se bucura. De fapt viaţa întreagă trăită sub binecuvântarea lui Dumnezeu ar trebui să fie un motiv de bucurie. Părintele Teofil Părăian râdea şi avea un zâmbet molipsitor venit parcă dintr-o altă lume.  Nu puţini au fost cei care s-au molipsit de bucuria duhovnicească a părintelui Teofil şi au trăit efectiv binecuvântarea dată prin simplul fapt că îţi zâmbea. Un alt părinte, din Sfântul Munte, gheronda Iosif Vatopedinul, ne-a dăruit un zâmbet de după … moarte. La aproximativ o oră după ce şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu pur şi simplu a zâmbit. Zâmbetul său a fost tâlcuit ca semn trimis nouă de gheronda Iosif că viaţa noastră trebuie să fie o pregătire continuă pentru a nu putea bucura de faţa lui Dumnezeu în veşnicie. Pentru sfântul Serafim de Sarov orice întâlnire cu un semen era un prilej de bucurie întru Hristos Cel înviat. De altfel acesta era şi salutul pe care îl adresa celor care îl căutau: „Bucuria mea, Hristos a înviat!”. Zâmbetul autentic vine din adâncul inimii şi este bine atunci când eşti în stare să zâmbeşti celuilalt. Până la urmă zâmbetul este un mijloc de comunicare şi aceasta arată rezonanţa dintre suflete. Dumnezeu nu ne vrea îmbufnaţi, ci plini de bucurie şi dătători de bucurie. Tristeţea nu are ce căta în preajma lui Dumnezeu. Aceasta este, într-adevăr un mijloc de îndreptare, de ridicare din păcat, dar dincolo de ea pe om îl aşteaptă bucuria. Părintele Arsenie Boca socotea incompatibile sfinţenia şi tristeţea – „un sfânt trist este un trist sfânt” – iar despre sufletul celui cuprins de patima tristeţii spunea că este un suflet cu luminile stinse.

Zâmbetul lui Dumnezeu
Viaţa ne oferă din nefericire şi momente de tristeţe, iar dacă ne îndreptăm atenţia către sfera politicii, de exemplu, nu prea găsim motive de bucurie. Cel care ne dăruieşte bucuria ca răsplată deplină aici şi în veşnicie, pentru răbdarea noastră în faţa încercărilor, este Domnul Iisus Hristos: „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi căci plata voastră multă este în ceruri!”. Sfinţii martiri au înţeles şi au crezut promisiunii făcute de Domnul Hristos motiv pentru care zâmbeau în faţa celor mai cumplite metode de tortură. În traducerea Sfintei Scripturi făcută de patriarhul Nicodim, proorocul David spune la un moment dat, în psalml 20:  „Încărcatu-L-ai cu binecuvântări pe totdeauna şi cu zâmbetul feţei Tale l-ai umplut de bucurie”. În traducerile actuale spunem aşa: „îi vei da lui binecuvântare în veacul veacului, veseli-l-vei pe dânsul întru bucurie cu faţa Ta”. Faţa Domnului este un motiv de bucurie şi de veselie pentru cel ce-o vede pe ea. Este unul dinte darurile de mare preţ pe care El îl face celor ce îl caută, celor ce vor să alunge tristeţea păcatului din inimile lor. Zâmbetul lui Dumnezeu peste viaţa omului – nu sunt doar vorbe frumoase, ci într-adevăr cuvinte care reflectă bucuria veşnică pe care cu toţii suntem chemaţi să ne-o însuşim ca scop. În viaţă ne dăruiesc zâmbete actorii, sfinţii, cei apropiaţi, dar bucuria nepieritoare ne-o poate da doar Dumnezeu. Cred că dacă în fiecare zi am fi în stare ca prin zâmbet să aducem lumină măcar pentru un semen de-al nostru, Dumnezeu nu ne va rămâne dator.