Cine face primul pas (II)

Răspunsul la întrebare ar trebui să fie: eu! Chiar dacă nu am greşit, pot să fac pasul către împăcare prin diferite metode paşnice care ne sunt la  îndemână: dialogul, rugăciunea, fapta bună etc. Toate, însă trebuie să le incep eu,chiar dacă nu am greşit, nu să  aşteept de la celălalt  acest pas. Într-o ordine firească a lucrurilor, vinovatul trebuie să îşi ceară iertare. Dar, puţine mai sunt fireşti în această lume, astfel încât, cei care greşesc nu numai că nu îşi recunosc greşelile, dar fac tot posibilul pentru a se disculpa pe ei înşişi şi
a-i învinovăţi pe alţii. Cât de adevărat este cuvântul psalmistului David: „Zis-a cel nebun întru inima sa: «Nu este Dumnezeu!» Stricatu-s-au şi urâţi s-au făcut întru fărădelegi. Nu este cel ce face bine” (Psalmul 52, 1-2). Foarte puţini sunt nebunii care îşi recunosc starea lor, iar vieţuirea într-o continuă stare de păcat este sinonimă cu nebunia. Pătimaşul îşi recunoaşte cu greu viciul de care este cuprins, tocmai pentru că păcatul de căpetenie, izvorul celorlalte păcate este mândria. Ca să te vezi pe tine aşa cum eşti ai nevoie de  smerenie, una dintre virtuţile de căpetenie specifice creştinului. Şi pentru a face primul pas spre împăcare ai nevoie tot de smerenie şi de aceea putem spune că smerenia stă la temelia împăcării pentru că omul smerit va putea să pornească spre fratele său cu gând de împăcare chiar dacă nu a greşit.
În Pateric se vorbeşte despre doi nevoitori care erau certaţi şi nu îşi mai vorbeau din această pricină. Ucenicul unuia dintre bătrâni era  foarte mâhnit şi a gândit o strategie prin care să îi împace pe cei doi. Astfel, a cerut blagoslovenie de la părintele său să iasă puţin şi s-a dus îndată la celălalt bătrân  şi i-a spus că părintele său vrea să se împace. După ce a plecat, a ajuns la chilie şi i-aspus părintelui său că bătrtânul celălalt vrea să îşi ceară iertare. Astfel, au alergat unul spre altul, s-au îmbrăţişat vărsând lacrimi şi au  aflat  în cele din urmă că ucenicul a fost artizanul împăcării, pentru că niciunul dintre ei nu îşi exprimase în vreun fel dorinţa pentru aceasta. Astfel, ucenicul care nu avea mintea cuprinsă de păcatul mâniei, al vrajbei, a gândit mai înţelept situaţia şi a făcut ceea ce erau datori să facă cei doi nevoitori. Este bine şi frumos să avem astfel de oameni între noi sau, de ce nu, să fim noi înşine asemena ucenicului.

„Lasă-ţi darul tău  …”
Mântuitorul Hristos, Sfânta Biserică ne învaţă la fel că primul pas ar trebui să îl gândim şi să îl înfăptuim fiecare dintre noi, chiar dacă nu am greşit. „Dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău” (Matei 5, 23-24). Domnul Hristos nu vorbeşte despre vinovăţia unuia sau a altuia, ci despre datoria de a aduce o jertfă curată lui Dumnezeu, ferită de orice întinăciune păcătoasă. Biserica, Trupul lui Hristos, ne spune lămurit că trebuie să ne împăcăm cu semenii noştri înainte de a primi Darul cel mai de preţ, Sfânta Împărtăşanie. Astfel înainte de rugăciunile pregătitoare pentru Sfânta Împărtăşanie suntem îndemnaţi astfel: „Trupul Stăpânului vrând să-L primeşti spre hrană, fii cu frică să nu te arzi, că foc este; Sângele Lui vrând să-L bei  spre Împărtăşire, mergi şi cu cei ce te-au mâhnit te împacă, şi aşa îndrăzneşte de ia hrana sfântă”. Iată că, deşi cel care te-a mâhnit este cel dator să îşi ceară iertare, îndemnul este adresat celui care este nevinovat.
Până la urmă, în orice clipă putem face un dar lui Dumnezeu şi acesta este rugăciunea care se cuvine să fie adusă în pace, aşa cum Sfânta Liturghie  şi slujbele Bisericii în general ne îndeamnă la începutul lor: „Cu pace, Domnului să ne rugăm”.