Cine ne creşte copiii?

Sfârşitul anului 2015 şi începutul acestui an ne-au adus subiecte fierbinţi care au stârnit şi necesită îndelungi dezbateri. În primul rând, familia unui român aflat în Norvegia a fost privată de bucuria de a-şi creşte propriii copii pentru că părinţii au fost... reclamaţi. Această problemă gravă aşteaptă încă să fie rezolvată şi ea a scos la iveală şi alte drame trăite de alţi români aflaţi în Norvegia, cărora le-au fost răpiţi copiii de către stat din motive cel puţin bizare. De asemenea abuzurile instituţiei norvegiene de protecţie a copilului scoate tot mai mulţi oameni în stradă. Cazurile sunt şocante şi revoltătoare. Instituţia numită Barnevernet (Protectia copilului din Norvegia) a devenit o sperietoare pentru strănii stabiliţi acolo, dar şi pentru cei mulţi dintre norvegieni. Poate că „răpire” nu este un termen potrivit, sau mai degrabă corect politic, însă familiile normale care trec prin dramele respective aşa simt. Nu au cum să vadă altfel lucrurile. Să fie totuşi vorba doar de o diferenţă de mentalitate, sau mai mult decât atât? În Norvegia, ca şi în Finlanda, statul investeşte masiv în copii şi de aceea statele respective se consideră proprietari ai acestora. Familia nu are nici pe departe statutul pe care îl deţine în ţara noastră, sau  în alte ţări europene în care creştinismul este dominant şi are un cuvânt de spus.  De aceea instituţiile de protecţie a copilului din statele respective consideră că este normal să intervină când şi cum vor în familii, dacă li se semnalează ceva suspect, iar suspect poate fi orice, până şi o privire. Cine decide asta? Angajaţii instituţiei. Interesant este că, se pare, în Barnevernet, statul norvegian deţine un control limitat, cea mai mare parte a controlului fiind în mâinile câtorva entităţi private foarte puternice economic şi care deţin frâiele instituţiei respective.

Stat vs. părinte
Comentariile stârnite de cazul familiei Bodnariu au pendulat de foarte multe ori între extreme.
Însă lucrurile nu sunt nici pe departe rezolvate. Nu mai departe de luna decembrie a anului trecut un număr de 38 de familii ce provin din Norvegia, Polonia, Lituania, Slovacia, Republica Cehă, Statele Unite, România, Brazilia, Filipine, India, Turcia şi Irak, au semnat o scrisoare de protest destinată Comisiei Europene, Parlamentului European, Papei Francisc şi Naţiunile Unite, în care sunt denunţate abuzurile statului norvegian ce le-a sechestrat copiii, pe care îi reţine în circumstanţe lipsite de transparenţă şi la limita legislaţiei internaţionale, iar textul scrisorii a fost trimis de asemenea tuturor europarlamentarilor (conf. Sursei http://www.stiricrestine.ro/).
În ce măsură entitatea numită „stat” sau o instituţie poate înlocui maternitatea esenţială în creşterea unui copil? În ce măsură aceşti copii bruscaţi îşi pot reveni după perioade de ani de zile în care au fost răpiţi din sânul familiei? Scenariile care alcătuiesc modalitatea instituţiei respective de a lua copiii din mijlocul familiei ţin de domeniul groazei. Ideologia, iată, îşi spune cuvântul. O ideologie în care, aşa cum am spus mai sus, statul este tată şi mamă, o ideologie care trece încet, dar sigur, de la libertate la totalitarism pe motivul siguranţei şi al bunăstării economice, o ideologie în care reclamantului i se dă credibilitate în totalitate, iar cel reclamat nu are niciun cuvânt de spus. Oare nu este prea mare preţul plătit pentru încrederea acordată unui sistem care sub paravanul protecţiei copilului nu face altceva decât să îşi extindă controlul asupra celor mai intime aspecte ale vieţii umane? Este emblematic cazul Germaniei în care, în ultimii doi-trei ani, părinţii care au refuzat educaţia sexuală din şcoli întrucât aceasta nu este conformă cu concepţia lor de viaţă, au fost arestaţi. Să ne ferească Dumnezeu!