Cine sapă groapa altuia…

Se pare că lumea în care trăim cultivă din ce în ce mai mult o „tradiţie” a invidiei, a dorinţei de a face rău. Oamenii nu se mai pot bucura de binele celor din jurul lor şi astfel îşi manifestă făţiş sau pe ascuns duşmănia faţă de semenii lor. Invidia şi bârfa au devenit două preocupări majore ale societăţii şi dacă oamenii nu pot ieşi din cotidian refugiindu-se în programe tv de cel mai prost gust, caută şi reuşesc să facă lucrul acesta prin bârfă. Întrucât dialogul dispare din sfera preocupărilor umane, atât dialogul cu Dumnezeu cât şi cu semenii, acesta este transformat în bârfă pentru că este cel mai uşor să vorbeşti despre un al treilea în lipsa acestuia, transformând întâlnirea în prilej de întinare a minţii şi a persoanei în general. Este o vorbă care spune că dialogul este de obicei un exerciţiu al minţii, iar bârfa un exerciţiu al limbii, ceea ce arată că raţiunea umană în firea ei nu se poate coborî la nivelul bârfei decât întinându-se. Prin ce? Prin păcat şi orice păcat care pătrunde prin minte ca printr-o poartă invadează întreaga fiinţă umană. Nu îţi trebuie minte prea multă pentru a bârfi. De fapt, cred că îţi trebuie acea minte strâmbă despre care vorbea părintele Arsenie Boca, o minte care să vulgarizeze totul şi să întineze cel mai curat lucru. De ce simte omul nevoia, odată intrat în acest exerciţiu demonic, să-şi neutralizeze aproapele bârfindu-l? Este vorba despre mecanismul patimii care introduce în mintea pervertită plăcerea de a-l vedea înjosit pe celălalt.

Grăirea în deşert
În rugăciunea sfântului Efrem Sirul – Doamne şi Stăpânul vieţii mele –, îi cerem lui Dumnezeu să ne izbăvească şi de duhul grăirii în deşert: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie ....”. De ce introduce sfântul Efrem Sirul acest  „duh” al grăirii în deşert între patimile grele care ne distrug atât personalitatea cât şi relaţia cu aproapele? Pentru că, alături de celelalte patimi, grăirea în deşert, adică bârfa, introduce acea distanţă între oameni, dezbinarea care face ca orice duh al răutăţii să îşi poată săvârşi lucrarea: în persoana umană, dar şi în mijlocul unei comunităţi. Omul va da seama înaintea lui Dumnezeu şi numai pentru gândul rău îndreptat asupra unui semen de-al său, cu atât mai mult pentru osândirea acestuia prin cuvânt. Domnul Iisus Hristos condamnă El însuşi această patimă când îi ceartă pe cei care sunt obinuiţi să vadă paiul din ochiul fratelui:
„Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău şi iată bârna este în ochiul tău? Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău” (Ev. După Matei 7, 1-5). Clevetirea este, până la urmă, ascultarea gândului rău care îndeamnă la ura faţă de aproapele, iar acest gând îl face părtaş şi pe aproapele deoarece bârfa necesită prezenţa a cel puţin două persoane. Aşadar, şi dispoziţia de a asculta o bârfă contribuie la înfiriparea şi realizarea acestui păcat. Foarte frumos spune sfântul Ioan Gură de Aur: „dacă vrei să lauzi pe cineva, îmi voi deschide urechile. Însă dacă vrei să-l vorbeşti de rău, mi le închid. Primesc doar parfumuri şi miresme, nu duhori şi mizerie”. Până la urmă tot omul care se face părtaş acestui urât păcat va cădea el însuşi, mai devreme sau mai târziu, în plasa clevetirii devenind subiect de bârfă pentru alţi „prieteni”. Vorba proverbului: „Cine sapă groapa altuia, cade singur în ea”.