Cine sunt eu să judec?

Aproape că nu există om care să nu îl judece pe celălalt. Este şi greu să nu constaţi, să nu critici, mai ales când ţi se dă apă la moară şi când presa atotprezentă face acelaşi lucru. În acelaşi timp Domnul nostru Iisus Hristos ne spune că dacă nu ne judecăm semenii nu vom avea parte de judecată, ci vom intra în Împărăţia Sa. Spunem noi că este imposibil să nu judecăm, dar nici măcar nu ne străduim să împlinim acest cuvânt. Judecăm cu timp şi fără timp, criticăm cu dreptate sau fără, învinuim cu foarte mare uşurinţă, iar dacă învinuirile sunt nedrepte nu mai suntem în stare să ne cerem iertare pentru că toate acestea pornesc dintr-o inimă biruită de patima mândriei. Modelul omului aşezat, echilibrat, cu bun simţ şi care să îşi cunoască locul, pare a nu mai avea căutare la cei tineri. Omul lipsit de virtuţi, fără verticalitate morală, este omul care poate fi uşor de condus, poate fi scos în stradă când anumite interese o cer. Dacă manipularea poate dura o perioadă limitată, mai scurtă sau mai lungă, credinţa în Dumnezeu este cea care scoate oamenii în stradă nu pentru a critica, nu pentru a protesta, ci pentru a se ruga. Fiecare dintre noi poate învinge duhul judecării aproapelui prin virtutea smereniei, iar rugăciunea poate fi luată călăuză în acest sens. Lupta cea mai grea nu este lupta cu patimile celuilalt, ci lupta cu propriile tale neajunsuri.