Cocoşul, soarele şi luna (poveste populară)

Cu mii şi mii de ani în urmă, cocoşul, soarele şi luna trăiau în împărăţia cerului ca trei fraţi. Cel mai vesel dintre ei era cocoşul. Cânta de dimineaţa până seara. Nici soarele nu era o fire posomorâtă. Dar veşnic mohorâtă şi supărată era luna. Într-o zi, luna se înfurie pe bietul cocoş, fiindcă nu-i cânta precum îi era ei voia, şi nici una, nici două, îl lovi atât de tare, de-l rostogoli din cer direct pe pământ. Când apăru soarele să vadă ce se întâmplase cu cocoşul, auzi cele petrecute şi se gândi să-l răzbune.
– Lună, tu care eşti mereu rea şi urâcioasă, ba chiar răzbunătoare, să ştii că nici cu mine nu vei mai trăi alături, de azi încolo, îi strigă soarele.
– Ei bine, eu sunt aşa cum ai spus tu, dar tu care eşti veşnic strălucitor, tu care din căldura ta încălzeşti inimile tuturor din jur, de ce vrei să mă pedepseşti?
– Nu te mai pedepsesc. Fie! Dar, de azi înainte, tu vei domni peste noapte, iar eu peste zi. Drumurile noastre se vor despărţi pe veşnicie. Iar cocoşul va şti aceasta şi se va trezi odată cu venirea mea în zori, va cânta de bucurie şi va bate din aripi, pe când la venirea ta se va grăbi să se ascundă.
Şi aşa a rămas de atunci până azi. De câte ori simte cocoşul apropierea soarelui, se grăbeşte să trâmbiţeze zorile. Şi de câte ori presimte apropierea lunii, se grăbeşte să se ducă la culcare, să n-o mai vadă pe cea care l-a azvârlit din cer.