Colindul sfânt şi bun

Datina colindatului la poporul român este străveche, avându-şi obârşia în zorii constituirii sale în vatra vechii Dacii. Chiar dacă nu poate fi precizată cu exactitate data apariţiei acestui obicei, totuşi conţinutul poetico-literar al colindelor indică faptul că ele ne vin din adânc de istorie creştină şi românească, unele chiar dinaintea formării poporului nostru, adică din secolul I, din vremea în care Sfântul Apostol Andrei cel Întâi chemat, Apostolul neamului românesc, propovăduia Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos pe teritoriul Dobrogei. Colindul românesc, prin forma sa simplă şi prin mesajul pe care-l exprimă, este glasul sfânt al Sfintei Evanghelii şi al Bisericii extins sau transmis în sufletele
şi-n casele dreptcredicioşilor creştini. Colindul reprezintă ecoul popular şi artistic al cântărilor bisericeşti liturgice.În decursul istoriei noastre, colindele au circulat pe cale orală, adică prin viu grai, ele fiind consemnate în scris şi notate muzical, mult mai târziu, îndeosebi pe filele cărţilor de strană, pe ceasloave şi minee, dar strânse şi în colecţii de colinde şi predate de dascăli de biserici. Dar unde şi cine anume a plămădit aceste frumoase colinde? Cu certitudine în sânul Bisericii-mamă a neamului nostru au apărut aceste comori şi licăriri de lumină, fiind creaţia sfântă a poporului nostru, străbătut de o negrăită sensibilitate şi de la începuturile sale, mărturisitor al credinţei creştine celei adevărate. De aceea, până astăzi colindele revarsă asupra tuturor celor care le cântă şi le ascultă lumina cunoştinţei de Dumnezeu, întărind credinţa ortodoxă, pace şi bucurie dumnezeiască. Cel mai des cântate în spaţiul mioritic românesc, alături de doinele şi baladele bătrâneşti, colindele, prin forma şi adevărurile de credinţă transmise într-o manieră simplă şi concentrată, plină de acurateţe literară şi inocenţă spirituală, se găsesc pe buzele tuturor creştinilor ortodocşi, şi nu numai. Obiceiul de a colinda a prins rădăcini şi la alte popoare, fiindcă prin colinde se exprimă iubirea şi recunoştinţa tuturor creştinilor pentru darul dumnezeiesc al Întrupării Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră a tuturor. Pentru a da expresie şi căldură laudei şi mulţumirii aduse lui Dumnezeu, colindele sunt cântate pe la casele oamenilor şi în biserici, începând de la sărbătoarea Sfântului Andrei şi până la Bobotează. Dar ele nu se vorbesc, ci sunt cântate. Pe de o parte ne luminează mintea, pe de alta, ne mişcă inima şi fac legătura dintre inimă şi minte. Totodată ele sunt punţi între generaţiile prezentului şi ale trecutului şi exprimă legătura noastră cu Hristos şi Sfinţii Apostoli, fapt exprimat foarte frumos în versurile unui colind: Azi cu strămoşii cânt în cor colindul sfânt şi bun / tot moş era şi-n vremea lor bătrânul Moş Crăciun.

Valoarea istorico-biblică a colindelor
În primul rând, colindele au o bază biblică, relatând în versuri întâmplările şi faptele ce au precedat evenimentul sfânt al Naşterii Domnului. Astfel, aflăm că cei trei magi de la Răsărit spre stea au călătorit / şi-au mers până au stătut undă era pruncul născu. Aceştia i-au adus daruri: aur, smirnă şi tămâie. Colindele „O, ce veste minunată” şi „Steaua sus Răsare” ne învaţă că Fecioara Maria naşte, astăzi, pe Mesia, adverbul de timp întrebuinţat aici subliniind timpul Bisericii ca actualizare a actului Întrupării Fiului lui Dumnezeu şi a tuturor actelor Răscumpărării, dar şi faptul că pentru noi creştinii Hristos Se naşte în ieslea sufletelor noastre în sens duhovnicesc, de fiecare dată când ne pregătim cu rugăciune, post şi fapte bune. Din versurile unor colinde desprindem învăţătura despre întruparea Fiului lui Dumnezeu, Cel fără de început, născut din Tată fără de mamă mai înainte de veci şi din mamă fecioară fără de tată, în timp, la plinirea vremii. Adevărul Întrupării Domnului este evidenţiat în colindul Nouă azi ne-a răsărit, în care se arată că Iisus a fost născut din Fecioara Maria în iesle, a fost alăptat de maica Sa, a fost înfăşat în scutece şi culcat în iesle pentru a noastră mântuire, toate aceste acte evidenţiind chenoza sau smerenia deplină a Fiului lui Dumnezeu, dar şi ostilitatea pe care a întâmpinat-o încă de la naştere din partea oamenilor. Deşi smerit, Hristos este în acelaşi timp Om şi Dumnezeu, Împărat al întregii făpturi. De aceea, magii şi păstorii de la iesle I s-au închinat ca unui mare Împărat. Scopul venirii Domnului în lume este mântuirea neamului omenesc şi a întregului cosmos, deschiderea uşilor Împărăţiei cerurilor şi omorârea morţii şi biruinţa asupra vrăjmaşului diavol: Raiul cel închis, azi iar s-a deschis / Şarpelui cumplit capul s-a zdrobit / Şi strămoşii iară prin Sfânta Fecioară, iar s-au înnoit. Dar înnoirea întregii creaţii s-a săvârşit prin jertfa Crucii.
În fiecare an, la 25 decembrie, Îl aşteptăm pe Hristos Domnul, aşa cum L-au aşteptat strămoşii noştri, retrăind prin viersuirea colindelor bucuria celor care au fost martori ai Naşterii Sale.