Constatări

Ce ciudaţi suntem! Avem mereu impresia că suntem cei mai buni în raport cu ceilalţi. Avem mereu impresia că ştim ce-i mai bine pentru ei sau că noi ştim mai bine decât ei ceea ce ei au în cap.
Mulţi dintre aceştia sunt cei care au ajuns până la acest moment undeva mai sus, aproape de vârful unui munte. Iar acest pisc, la care au ajuns cu voie sau fără voie, cu efort sau cu mai puţin efort, le dă parcă impresia că ştiu totul foarte bine, uitând că după deal urmează vale.
Care este ideea? Toţi cei care au ajuns undeva sus trebuie să fie cât se poate de conştienţi de eforturile pe care fiecare om le depune să ajungă undeva din dorinţa de a realiza ceva frumos în această viaţă. Cei care se străduiesc să strice frumuseţea reuşitelor unor oameni nu sunt decât oamenii mediocri.
Mediocritatea este o însuşire deţinută de tot mai mulţi oameni pe care îi avem în jurul nostru. Din cauza mediocrităţii au de suferit tot mai mulţi semeni de-ai noştri.

Mediocritatea omului superior
De teama de a nu rămâne în anonimat, mediocrii încep să tragă tot felul de semnale de alarmă asupra unor aspecte pe care nu le prea înţeleg. Cine sunt cei care le iau în seamă? Alţi mediocrii. Asta trebuie să înţelegem. Este extrem de important ca cei care înţeleg esenţa vieţii să nu plece urechea la aceştia. Contează foarte mult cine face observaţii şi ce fel de observaţii face. Odată ajunşi în vârf aceştia cred că li se cuvine să spună şi să facă orice. Au impresia că pământul se învârte în jurul lor, iar judecăţile lor au valoare. Repet, din teama de mediocritate ajung să fie, dacă putem spune, extrem de mediocrii sau cum spune Mircea Eliade: „a fi mediocru nu este o ruşine; dar a cădea în cealaltă mediocritate, a culmilor, a tipului superior – este de-a dreptul vulgar”. Sfatul care se impune este acela de a nu da ascultare celor a căror gură grăieşte fără judecată. Durerea celor care au capul pe umeri este atunci când realizează că mediocritatea vine din structurile care se cred deasupra tuturor mediocrităţilor.
Pe lângă mediocrii îşi fac prezenţa şi cei atotştiutori. Şi aceştia sunt tot un fel de mediocrii. Poate că sunt chiar mai mediocrii. Ei ştiu tot ce mişcă-n jurul lor, dar niciodată nu ştiu care este, de fapt, realitatea. Ăştia sunt şi mai periculoşi decât mediocrul care emite judecăţi de valoare. Ştiutorul are privirea hoaţă, atitudinea flegmatică, stilul, preţios. Trage cu urechea, deşi se preface că nu este atent. Face aşa pentru că şi el când poartă discuţii o face în şoaptă, pe furiş, cu substrat. La fel cum face stăpânul care-şi învaţă sluga hoaţă. Doar stăpânul hoţ poate învăţa sluga hoaţă. Aşadar, fiecare dintre noi gândeşte şi acţionează în funcţie de propriile-i viziuni asupra celor din jur. În acest sens este foarte grăitoare o pildă pe care am auzit-o cu ceva timp în urmă:
Un om, la sfârşitul unei zile de muncă a ieşit la poartă, pe băncuţă. Prin dreptul lui a trecut primul om care i-a dat bineţe, iar în gând a zis despre om: „Iată, un om care se plictiseşte şi a ieşit să admire oamenii care trec”; al doilea, îl salută şi crede că este atâta de puturos încât şade toată ziua la poartă, iar al treilea îşi spune în sine: „bietul om, se odihneşte după ziua plină de muncă pe care a avut-o”.
Am întâlnit, aşadar, trei situaţii. Trei oameni care au gândit lucruri diferite despre omul nostru. Niciunul nu l-a întrebat ce face şi nici cum se simte. Am înţeles de aici că fiecare judecă în funcţie de ceea ce face în raport cu ceilalţi.
Nu cred că trebuie judecat nimic, nu cred că trebuie ignorat nimeni, nu cred că trebuie să ne credem nici mai deştepţi, nici mai harnici. Fiecare
dintre noi este unicat şi fiecare dintre noi este egalul celuilalt. Să lăsăm mediocrii să-şi imagineze curcubee în lumea lor, iar pe atotştiutori să-i compătimim. Fiecare dintre ei îşi poartă singur traista care la un moment dat se desprinde de umerii împăiaţi.
Să lăsăm mediocritatea să vorbească, dar noi să fim cei care o identificăm şi o ignorăm.