Credinţa şi întâlnirea cu Dumnezeu

Credinţa în Dumnezeu presupune şi o acceptare a faptului că omul este limitat şi că prin urmare, în mod real, el depinde de Creatorul Său. El este adevăratul Cârmuitor al vieţii şi toată nădejdea vieţii nu poate fi pusă decât în El, în Cel care asigură celor care cred, mai mult decât o viaţă comodă aici pe pământ, o viaţă fericită în veşnicie. Cum probăm aceasta? Nu prin ştiinţă, pentru că este limitată, nu prin vedere, pentru că acest adevăr scapă privirii materiale, nu prin înţelegere raţională pentru că ne depăşeşte, ci prin credinţa supraraţională care ne dă puterea de a accepta adevărurile care sunt mai presus de noi, care ne depăşesc. „Omul dacă vrea să nu se chinuiască, trebuie să creadă în acel «Fără Mine nu puteţi face nimic» pe care l-a spus Hristos. Adică să se deznădăjduiască de sine în înţelesul cel bun şi să creadă în puterea lui Dumnezeu. Atunci când cineva se deznădăjduieşte de sine însuşi în înţelesul cel bun, atunci îl află pe Dumnezeu. „Toată nădejdea mea spre Tine o pun”. Chiar şi oamenii cei mai duhovniceşti nu îşi au asigurată în această lume pe deplin viaţa lor, de aceea se şi ţin pe ei înşişi mereu în asigurarea lui Dumnezeu, nădăjduiesc în Dumnezeu şi se deznădăjduiesc numai de „eul” lor, deoarece „eul” îi aduce omului toată nefericirea” (Cuviosul Paisie Aghioritul). Fără credinţa în Dumnezeu rămânem sclavii acestei lumi, ai unui egoism care distruge şi care ne dă senzaţia că suntem doar atât cât vedem, cât simţim şi cât cuprindem cu mintea. În schimb, cel care crede cu o credinţă vie, puternică şi făptuitoare, vede viaţa aceasta trecătoare ca pe o cale către veşnicie, iar lucrurile materiale nu vor fi pentru el pietre de poticnire care să îl facă vieţuitor doar în timp şi spaţiu. Credinţa îl va ajuta să păşească încet, dar sigur spre întâlnirea cu Dumnezeu.