Creştinul şi dreapta socoteală

Sfântul Antonie cel Mare socotit unul din stâlpii vieţii monahale, socotea discernământul ca virtute primordială pe care un creştin trebuie să şi-o însuşească. Discernământ sau dreaptă socoteală are cel care ştie să aleagă întotdeauna binele în orice situaţie.
Cel care îşi ascultă conştiinţa şi o urmează atunci când este pe cale să săvârşească o faptă, are discernământ. Ce este mai exact discernământul? Puterea de a deosebi întotdeauna binele de rău şi a urma întotdeauna calea binelui, dar în acelaşi timp şi capacitatea de a sesiza modul subtil al răului de a se prezenta sub masca falsă a unui bine aparent. De aceea mulţi dintre Sfinţii Părinţi au văzut în discernământ virtutea esenţială, cea care îl fereşte pe creştin de orice exagerare, de extremism  şi de fapte rele. Întrucât exagerarea nu este bună – fie ea „de dreapta sau de stânga” – creştinul este chemat să trăiască o viaţă echilibrată, iar în această privinţă virtutea discernământului este esenţială. Aceasta mai este numită şi „dreapta socoteală” în scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi este văzută ca virtutea cea mai de seamă a părţii cugetătoare a omului.
De ce a cugetului? Pentru că cea care săvârşeşte această lucrare este raţiunea şi ea este prima care arată omului prins în mijlocul faptelor ce este după fire şi ce este împotriva ei. „Dreapta socoteală este mai mare decât toate faptele cele bune” ni se spune în Pateric, tocmai pentru că ea stă într-un fel la originea faptelor bune. Înconjurat din toate părţile de ispite, omului i s-a dat dreapta socoteală, pe lângă alte virtuţi, tocmai pentru a limpezi orice situaţie dificilă ivită în acest hăţiş ţesut de rău pentru a-i provoca omului căderea şi depărtarea de Dumnezeu.

Omul – făptură raţională
Omul a fost zidit de Dumnezeu ca făptură raţională pentru a se bucura în primul rând de iubirea Sa. Căderea în păcat a adus cu sine depărtarea omului de Părintele său şi pierderea frumuseţii originare. Puterea raţională însă, discernământul, l-a ajutat întotdeauna pe om să se situeze – atunci când şi voinţa a consimţit raţiunii – de partea binelui, adică aproape de Dumnezeu.
Acesta este de altfel rostul călătoriei noastre – redobândirea frumuseţii prin comuniunea veşnică cu Dumnezeu în iubire. Ori redobândirea începe de aici şi pentru a evita căderile şi ispitele răului avem nevoie de discernământ.
Trebuie să fim făpturi raţionale, nu numai teoretic ci şi practic. Negarea lui Dumnezeu şi situarea noastră prin fapte într-o stare potrivnică firii şi sensului real al vieţuirii noastre fac ca noi să devenim făpturi iraţionale, cu nimic mai presus de făpturile necuvântătoare. „Oamenii se socotesc raţionali însă pe nedrept, căci nu sunt raţionali. Unii au învăţat cuvintele şi cărţile vechilor înţelepţi. Dar raţionali sunt numai aceia care au sufletul raţional, pot să deosebească ce este binele şi ce este răul, se feresc de cele rele şi vătămătoare sufletului şi toată grija o au spre cele bune şi folositoare sufletului; iar acestea le săvârşesc cu multă mulţumire către Dumnezeu. Numai aceştia trebuie să se numească raţionali.” (Sfântul Antonie cel Mare – „Filocalia” vol. I). Raţionalitatea vieţuirii şi dobândirea asemănării cu Dumnezeu se realizează în primul rând prin discernământ, fără de care nu putem deosebi cu claritate binele de rău. Ori, atunci când într-o societate oamenii se străduiesc să dovedească prin toate mijloacele posibile că au pierdut şi puterea de a discerne ar trebui cel puţin să ne îngrijorăm. Aşadar, virtutea discernământului prin care omul se înrădăcinează în bine şi implicit în Dumnezeu, ridică omul pe treapta de vieţuire cu care El Însuşi vrea să îl binecuvânteze.