Cu speranţa la o lume mai bună

Delicateţea este poate unul dintre cele mai frumoase daruri pe care le poate primi un om de la Dumnezeu. Sunt convinsă că toţi ne naştem cu ea, însă nu toţi ştim să o cultivăm. Societatea în care trăim are de cele mai multe ori consecinţe asupra conduitei noastre. Iar sentimentul de empatie a început să lipsească. Lupta pentru aplauze la scenă deschisă este tot mai mare, indiferent pe ce căi sunt primite.  Între oameni relaţiile de discreţie, mărinimie, generozitate au început să dispară.
Şi astea unde se învaţă? La şcoală, ar zice unii sau cei mai mulţi. Eu aş spune: dar cei şapte ani de-acasă? Acolo, în familie, se formează omul. La şcoală îi învăţăm tainele ce se găsec în cărţi şi nu numai. Inevitabil îi surprinzi pe holurile şcolii îngânduraţi, supăraţi, revoltaţi. Atunci dascălul se transformă în părinte şi încearcă să le înţeleagă ofurile. Mereu trebuie să le ţinem lecţii de viaţă. Dar de multe ori ne întrebăm ce ştim noi despre viaţa aceasta care este într-o continuă schimbare. Cum putem noi să-i facem mai buni şi mai înţelegători?

Ce ştiu eu despre prietenie?!
Închid ochii. Încerc să mă liniştesc, să-mi fac ordine în gândurile şi imaginile care mă copleşesc. Ora de dirigenţie de mâine… elevii mei…, copiii mei…! Sunt ai mei! Aşa simt… aşa mă port… Trebuie să le vorbesc despre prietenie, despre suflet, despre viaţă… Ce ştiu eu din toate acestea?... Gândul c-aş putea recunoaşte corigenţa acestui capitol mă copleşeşte. Deschid ochii şi sufletul cătrănit mă trimite spre foaia de hârtie. Cuvintele îmi dau ghies… O vorbă spune: „ Cere şi ţi se va da!“  Dar eu am dat şi n-am cerut nimic în schimb. O altă vorbă spune: „ Când primeşti o palmă, întoarce şi celălalt obraz.” Dar eu am simţit cuvintele grele căzând precum o ploaie de pumni şi apoi, năucă, m-am trezit într-o linşte apăsătoare. În liniştea asta îmi dispăruseră prietenii. Am urât telefonul care nu mai suna, am urât liniştea casei. Şi în toată liniştea am crezut că sunt vinovată. Şi eram. Eram pentru că am dat fără să cer şi să aştept nimic în loc, eram vinovată pentru că i-am numit prieteni pe cei ce nu-mi meritau nici măcar atenţia.

Prietenii sunt ca îngerii...
Acum ştiu ce le voi spune mâine copiilor mei. Prietenii sunt cei care-ţi pot sta alături când tu eşti nesuferit, atunci când ai nevoie reală de ajutor. Le pot arăta ce înseamnă PRIETEN, îi pot învăţa să-i recunoască în preajma lor. ... Închid din nou ochii. Prietenii mei sunt acei îngeri care m-au ocrotit mereu, m-au iubit mereu, cu bune şi rele, acei îngeri care s-au bucurat pentru reuşitele mele şi mi-au încurajat inima la nereuşite.
Închide şi tu ochii, cititorule! Eşti un vecin al raiului? Ai fost vreodată?