Cugetarea la moarte

În neputinţa noastră ne punem mereu întrebări despre originile Universului, despre menirea noastră, sau despre rostul existenţei făpturilor. Niciodată răspunsurile noastre cuprinse în limitările minţii nu au reuşit să satisfacă setea de cunoaştere. Iscodim cu mintea ascunzişurile cele mai îndepărtate ale lumii şi observăm că suntem totuşi la fel, parcă puţin mai şubrezi, şi spiritual şi fizic, decât înaintaşii noştri. Însă murim la fel ca şi ei, pierim la un moment dat din timp şi nu ştim încotro ne îndreptăm. Noi care ne dorim să fim atotştiutori şi uneori afirmăm măreţia umană cu prea mare trufie, ne simţim atât de neputincioşi în faţa morţii. Nu ştim ce ne aşteaptă dincolo, din cauza puţinătăţii credinţei, sau, poate, a inexistenţei acesteia. Cunoaştem multe, însă suntem la fel de mult lipsiţi de înţelepciune, iar această lipsă se poate observa din dezordinea, iraţionalitatea cu care trăim viaţa. Dacă am fi înţelepţi am cugeta mai mult şi mai profund la moarte nu cu tristeţe, ci cu bucuria apropierii de Dumnezeu, căci cugetarea la moarte ne-ar îndepărta de păcat şi de iraţionalitatea acestuia şi ne-ar aduce mai lângă Creator. Poate ar fi cazul să acceptăm limitarea noastră şi cu smerenie să ne apropiem de Dumnezeu pentru a trăi în veşnicia cea bună şi pentru a deveni nelimitaţi în … iubire curată de Dumnezeu şi de oameni.