Cugetarea la moarte

„Dacă sunt morminte în locul în care stai, mergi mereu acolo şi cugetă la cei morţi, mai ales în timpul în care ai război de la trup. Şi oriunde afli că un frate pleacă la Domnul, mergi şi rămâi acolo, ca să vezi cum se desparte sufletul de trup” (Patericul Mare, editura Bizantină, pag. 281). Te întrebi: de ce? Pentru ce să cugeţi la moarte, de ce să vezi cum iese sufletul din trup? Acestea nu sunt simple curiozităţi ştiinţifice ci, conform înţelepciunii părinţilor duhovniceşti, cugetarea la moarte alungă dorinţa de a păcătui, iar mai presus de temerea de moarte este iubirea de Dumnezeu, întrucât iubirea Lui este singura care transcende moartea. De ce? Pentru că moarte este sublimul necunoscut, dar în acelaşi timp ceea ce urmează ei poate fi cunoscut, încă de aici, prin credinţă. Deşi moartea este unul dintre puţinele adevăruri de care suntem siguri, evităm constant cugetarea la ea. Din teamă, dintr-o speranţă iluzorie, nu vrem să luăm nicidecum în calcul aspectul trecător al vieţii pământeşti. Vederea cu ochii a morţii celuilalt poate provoca cel puţin o întrebare esenţială: de ce trăiesc? Şi atunci ne dăm seama, măcar atunci, că această viaţă nu se poate explica prin ea însăşi, că nu îşi este suficientă şi că acest „de ce” referitor la viaţă şi moarte în acelaşi timp ne aduce înainte realitatea viitoare a veşniciei şi sensul ultim al vieţii: Împărăţia lui Dumnezeu.