Cuiele

Omul avea un fecior rău cum e fierea. Lenea curgea de pe el, în timp ce cu uşorul trai era frate de cruce. Doar de blestemăţii şi rele era bun. Tătâne-său nu-l bătu, cum făceau alţi părinţi. Bătu câte un cui în uşă de fiecare boacănă a neisprăvitului; cuiul şi fapta de ocară.
Timpul curse, uşa se umplu; deveni zid de cuie. N-aveai unde pune un deget şi fiul omului se înfurie, vorbind către tatăl său:
– Nicăieri ca la noi. De ce ai bătut cuie în uşă?
– Tu le-ai bătut, zice tatăl.
– Eu?
– Da. N-ai făcut tu rele, duium, cutare şi cutare, nu mai ţin minte câte, multe, fără număr?
– Făcut, recunoscu fiul.
– De fiecare faptă rea am înfipt câte un cui. Priveşte, ăsta eşti, vorbi tatăl, posomorându-se rău.
– Nu-i supărare, cuiele se pot scoate; eu voi fi acela, promise fiul.
– Poate făcând tot atâtea fapte bune, spuse tatăl şi îşi văzu de propriile griji.
Odrasla îşi luă rolul în serios, se făcu alt om, de nerecunoscut, încât fapta de laudă şi actul de mărinimie deveniră obişnuinţă. Nu trecea zi să nu ia cleştele spre a scoate un cui-două din uşa fărădelegilor lui.
Timpul curse, uşa se goli şi fiul alergă într-un suflet la tatăl său, care albise pe cap, trăgea să moară. Spuse către el, strălucind de bucurie:
– Văzut-ai, tată? Nu mai e nici un cui. Le-am scos pe toate!
– Dar găurile?