Cum ne educăm copiii? (I)

Câţiva elevi dintr-o şcoală au fost puşi de doamna învăţătoare să deseneze câte o planşă cu imagini frumoase, ceva ce le-a plăcut lor foarte mult. Întâmplător mi-a fost dat să văd rezultatul acestui exerciţiu de îndemânare şi am fost uimit de câteva dintre desene: figuri însângerate de oameni, cuţite, arme de foc, un adevărat război pe o biată planşă de desen, război aşternut şi imaginat de copii cu vârsta de 10-11 ani. Atunci când i-am întrebat ce au vrut să deseneze acolo, mi-au răspuns simplu: oameni morţi, arme, cu anumite detalii şi gesturi care imitau, probabil, vreo luptă între duşmani. De ce? I-am întrebat! Răspunsul a venit la fel de uşor ca primul: „am văzut la televizor, la desene animate!”. Bieţii de ei! Captivaţi, sau mai degrabă vrăjiţi de desenele lor preferate, şi-au construit, poate cu nevinovăţie de la o vârstă fragedă, chipul unui posibil om ideal, chipul eroului pe care îl venerează şi pe care doresc să îl imite aproape în orice: puternic, fioros, ucigaş la nevoie, blindat cu arme din picioare până-n dinţi, acest erou fals care urmăreşte ca o fantomă universul unei copilării distruse, terminate încă de la vârsta cea mai fragedă. Eroul desenelor animate devine aproape ocrotitorul „micuţului om” care are, astfel, cele mai mari şanse să devină un mic monstru. Pentru ei, sângele care curge dintr-un om a devenit aproape o banalitate, iar moartea acestuia o joacă! În lipsa unor modele vii, autentice, cu chip, comportament şi trăire omenească, copilul îşi caută modelul în eroul pe care cu atâta generozitate îl oferă ecranul televizorului, sau computerul, aşa cum, tot cu „generozitate”, şarpele-diavol a oferit „fructul oprit” protopărinţilor noştri. Şi astfel, copilul în loc să crească într-o armonie sufletească şi duhovnicească, pe lângă creşterea fizică, se dezvoltă într-un fel monstruos, lipsit de iubire şi de ocrotirea părintească. El se lasă educat de ecranul plat al televizorului care îi aduce în micul univers al vieţii, al încăperii în care trăieşte, eroii preferaţi, idolii.

 

Mama sau televizorul?

De fapt nu copilul se lasă educat de televizor, ci părinţii sunt cei care acceptă această stare, foarte mulţi dintre ei făcând cu plăcere acest lucru. Copilul care stă hipnotizat în faţa ecranului nu creează, pentru moment, pentru câteva ore, probleme şi nu ocupă timpul părinţilor. Cred că aici nu este vorba de lipsă de timp pentru educarea copiilor, ci de egoism şi lipsă de dragoste. Copilul care nu beneficiază de atenţia şi dragostea duhovnicească a părinţilor este abandonat tot mai mult în faţa televizorului sau a computerului, ceea ce face ca în universul lăuntric al acestuia să pătrundă tot mai mult gânduri, idei, gesturi care nu ţin de o creştere sănătoasă şi care sunt dobândite de la eroii preferaţi văzuţi la TV sau la jocurile de pe calculator. Pe lângă lipsa de grijă a părinţilor faţă de copiii lor, un alt factor care îl determină pe cel mic să se lase sedus de eroii lumii virtuale îl reprezintă lipsa armoniei şi a echilibrului duhovnicesc din familie. Foarte mulţi copii fac parte din familii monoparentale, sau din familii în care unul dintre părinţi este vitreg, ceea ce reprezintă în majoritatea cazurilor un factor în plus care perturbă creşterea şi dezvoltarea sa. Bineînţeles că toate neajunsurile care ţin de latura umană a existenţei pot fi suplinite prin dragostea de Dumnezeu şi prin insuflarea acestei iubiri în sufletul celui mic, dar din nefericire în locul acestei iubiri sunt preferate alte modalităţi de suplinire a acestor lipsuri, una dintre acestea fiind şi abandonarea copilului în grija unor „părinţi” virtuali. Astfel se modelează o fiinţă dezechilibrată psihic,o fiinţă care pe tot parcursul vieţii va simţi consecinţele negative ale unei copilării pierdute. Nu mai punem la socoteală faptul că repercusiunile negative se resimt şi la nivelul trupului, întrucât copiii vor prefera să îşi petreacă timpul liber în faţa televizorului sau a computerului decât să iasă în natură sau să practice sportul. De aceea şi „eroii” nu mai sunt aleşi din viaţa de zi cu zi, din trăirea adevărată, firească a frumuseţii sădite de Dumnezeu în creaţia Sa.