Cum să îţi mântuieşti sufletul?

Ce grăieşte cineva unei persoane care întreabă: „Cum îmi pot mântui sufletul?”
Aceasta: Pocăieşte-te, şi fii întărit de puterea harului din Sfintele Taine, păşeşte pe calea poruncilor dumnezeieşti, sub îndrumarea pe care Sfânta Biserică ţi-o dă prin preoţia ei dumnezeiască. Toate acestea trebuie făcute în duhul credinţei sincere, fără nicio îndoială.

Atunci ce este credinţa?
Credinţa este mărturisirea sinceră că Dumnezeu, Căruia ne închinăm, Treimea, Cel care este ziditorul şi dătătorul a toate, ne mântuieşte pe noi cei căzuţi, prin puterea morţii pe Cruce a Fiului lui Dumnezeu cel întrupat, cu harul Prea Sfântului Duh în Sfânta Sa Biserică. Începuturile reînnoirii, care sunt puse în viaţa aceasta, vor apărea în întreaga lor slavă în veacul ce va veni, într-un fel pe care mintea nu îl poate înţelege, nici limba glăsui.
O, Dumnezeul nostru, cât de măreţe sunt făgăduinţele tale!
Cum poate atunci cineva să păşească pe calea poruncilor fără să se abată din drum?
Nu se poate răspunde la aceasta cu un singur cuvânt, căci viaţa este un subiect lipsit de simplitate.

Scara împlinirii poruncilor
a) Pocăieşte-te şi întoarce-te către Domnul, recunoaşte-ţi păcatele, plângi pentru ele, cu strângere de inimă, şi mărturiseşte-le în faţa părintelui duhovnicesc. Jură-te cu vorba şi cu inima înaintea feţei Domnului să nu îl mai superi de acum înainte cu păcatele tale.
b) Apoi, statornicind cu Dumnezeu în minte şi în inimă, năzuieşte să împlineşti în trup îndatoririle şi treburile pe care şederea în această viaţă ţi le impune.
c) În această nevoinţă mai ales să îţi păzeşti inima de cugetele şi simţirile cele rele – mândria, slava desartă, mânia, judecarea celorlalţi, ura, invidia, dispreţul, deznădejdea, ataşamentul faţă de lucruri şi de oameni, gânduri împrăştiate, nelinişte, toate plăcerile simţurilor şi tot ceea ce desparte mintea şi inima de Dumnezeu.
d) Pentru a rezista în nevoinţa aceasta, hotărăşte înainte de toate să nu te retragi din ceea ce recunoşti că este trebuincios, chiar de ar însemna moartea. Pentru a dobândi aceasta, când te-ai hotărât să faci astfel, dăruieşte-ţi viaţa lui Dumnezeu pentru a nu mai trăi de dragul tău, ci doar pentru Dumnezeu.
e) Susţinerea unei vieţi dusă astfel este o jertfă smerită a sinelui către voinţa lui Dumnezeu, şi a nebizuirii pe sine; arena duhovnicească în care această viaţă se săvârşeşte este răbdarea sau şederea neabătută în rândul vieţii răscumpărate, cu îndurarea plină de bucurie a tuturor nevoinţelor şi neplăcerilor care sunt legate de aceasta.
f) O temelie pentru răbdare este credinţa, sau convingerea că, nevoindu-te în acest fel pentru Dumnezeu, eşti sluga Sa şi El este Stăpânul tău, Care îţi vede strădaniile, se bucură de ele şi le preţuieşte; nădejdea că ajutorul lui Dumnezeu care te ocroteşte pururea, este mereu pregătit şi aşteptându-te, şi se va pogorî asupra ta la vreme de trebuinţă, că Dumnezeu nu te va părăsi la sfârşitul vieţii tale, şi păstrându-te ca unul credincios poruncilor Sale aici, printre toate ispitele, te va călăuzi prin moarte la veşnica Sa Împărăţie; dragostea, care cugetă zi şi noapte asupra Domnului iubit, în toate felurile străduindu-se să facă numai ceea ce este plăcut Lui, şi să evite tot ceea ce
L-ar putea supăra cu gândul, cu vorba sau cu fapta.