Cum să mă rog, Părinte?

Povestea un părinte că, pe când era student, s-a dus la părintele Sofian Boghiu de la mănăstirea Antim cu o întrebare: cum să mă rog, părinte? Această întrebare era rostită şi ca urmare a lecturilor duhovniceşti ale studentului, dar era pornită şi dintr-o „mândrie smerită” prin care dorea să se înalţe pe sine înaintea duhovnicului. De asemenea întrebarea purta cu sine şi aşteptări, adică cerea anumite răspunsuri de la părintele Sofian, un înduhovnicit practicant al rugăciunii lui Iisus. „Cum să te rogi? Pune genunchiul jos şi roagă-te lui Dumnezeu”, a fost răspunsul părintelui. Pe cât de simplu, pe atât a fost de dezarmant răspunsul părintelui.
De multe ori complicăm lucrurile inutil, atunci când ele sunt atât de simple. Un simplu „Doamne miluieşte” rostit din toată inima devine o adâncă rugăciune de cerere, iar răspunsul lui Dumnezeu nu va întârzia să apară la această cerere de milostivire. Prin urmare rugăciunea nu „trebuie” să fie făcută, ea nu este o obligaţie, ci un răspuns al inimii şi al minţii la chemarea lui Dumnezeu. Rugăciunea este o stare a omului care, pe măsură ce devine tot mai frecventă îl va însoţi pe parcursul întregii vieţi arătându-i drumul către Împărăţia lui Dumnezeu Rugăciunea devine pentru creştinul  practicant un firesc al vieţii. Este aerul sufletului său!