Cum se ceartă unii artişti?

 Zilele trecute, presa românească a semnalat un incident care, personal, nu m-a bucurat: actorul şi solistul vocal Tudor Chirilă a adus jigniri unui alt artist român, Fuego (Paul Surugiu), în ceea ce actorul a vrut să fie un moment comic. Las deoparte toate etapele, pentru că interesantă şi demnă de apreciat a fost reacţia lui Fuego, care nu „a ridicat mănuşa”, nerăspunzând la jigniri ci, dimpotrivă, a avut numai cuvinte de apreciere atât la adresa familiei lui Tudor Chirilă, cât şi la adresa actorului însuşi. Când am citit acest dialog virtual care, spre insatisfacţia multora, nu s-a transformat într-un nou scandal, pentru că Fuego a răspuns creştineşte palmei date de Tudor Chirilă, am aşteptat… continuarea. Cunoscând câte ceva despre solistul trupei Vama Veche, mărturisesc că aşteptam şi mă aşteptam ca acesta să reacţioneze cu scuzele de rigoare. Şi aşteptarea nu a fost lungă pentru că, într-adevăr, răspunsul actorului a venit şi a fost la înălţime. Tot acest „război” poate fi citit on-line. Mărturisesc că mi-a plăcut tare mult toată această desfăşurare şi, din câte ştiu, ea reprezintă un fapt singular în zona „vip-urilor” autohtone. Citez doar un scurt fragment din rândurile postate de Tudor Chirilă pe blogul său: „nu în ultimul rând aş vrea să-i mulţumesc domnului Surugiu pentru lecţia pe care mi-a oferit-o printr-o atitudine elegantă, care l-a poziţionat deasupra oricărui conflict (spre dezamăgirea unei părţi a presei). Acest spirit anti-revanşard ar trebui să contamineze mai des viaţa publică de la noi, pătată grav prin degradarea dialogului sau abandonul definitiv al normelor de bun simt. Din păcate vineri seara am alunecat şi eu în această situaţie condamnabilă. Nu-mi rămâne decât să-mi însuşesc lecţia domnului Surugiu, să învăţ din ea şi să-i prezint din nou scuzele mele”.

Gestul de a ierta
Vă îndemn să parcurgeţi desfăşurarea întregului „conflict” pentru a înţelege. Cred că ieşirea de neacceptat a actorului a fost îngăduită în ordinea duhovnicească a lucrurilor tocmai pentru a fi scoase la suprafaţă valori fundamentale pe care noi, într-o lume dominată de mizerii, le abandonăm tot mai mult. Demnitatea, eleganţa, inteligenţa, frumuseţea cuvântului şi până la urmă iertarea, dar şi recunoaşterea sinceră a greşelilor sunt flori tot mai rare prin grădina noastră. Iată că doi tineri înzestraţi, cunoscuţi şi ascultaţi de multă lume, au dovedit că aceste valori puse în practică pot da naştere la bunătate. Unul, prin reacţia elegantă şi prin demnitatea şi frumuseţea răspunsului acordat celui care l-a jignit. Celălalt prin tăria de a recunoaşte sincer o greşeală şi de a-şi cere scuze, la fel de elegant şi demn celui faţă de care a greşit. Iarăşi, nu cred că este deloc întâmplător că tot acest „scenariu” neregizat s-a petrecut în ceea ce noi numim „Săptămâna iertării” – o altă denumire a primei săptămâni din Postul Mare. Fiecare dintre noi poate învăţa ceva din această întâmplare pe care, cu diferenţele de rigoare, o putem asemăna cu multe pilde din Pateric care vorbesc tocmai despre iertare. Iată că nu este deloc imposibil de împlinit cuvântul Mântuitorului Hristos care ne îndeamnă să ne iertăm păcatele unii altora. Iată că frumuseţea vieţii plăcute lui Dumnezeu îşi arată chipul acolo unde nu te-ai fi aşteptat, prin gesturi care ne obligă cel puţin să medităm la posibilitatea de a trăi în armonie unii cu alţii.