Cum trăim în această lume?

Omul conştient şi responsabil nu poate trăi în lume fără să lucreze. De fapt însăşi firea omului este alcătuită în aşa fel încât omul să facă ceva, să fie folositor, să îşi împlinească menirea într-un chip rodnic. Noi ştim de asemenea din vorbele înţelepte ale bătrânilor, că este bine să laşi ceva bun în urma ta, ceva pentru care oamenii să te pomenească, să vorbească frumos despre tine şi atunci când îţi vei trăi „cealaltă vreme a vieţii”. Desigur, faptele bune atrag din partea celorlalţi vorbe frumoase la adresa celui care face binele şi chiar dacă recunoştinţa este, în zilele noastre, o virtute pe cale de dispariţie, totuşi, binele este încă apreciat. De asemenea, se ştie că o faptă bună, cât de măreaţă ar fi ea, poate fi repede umbrită de faptele rele. Mulţimile, oamenii, prezintă anumite reticenţe faţă de persoanele care , deşi au făcut lucruri bune, au dovedit că sunt în stare şi de mari răutăţi. Cel mai important este însă, nu să ne raportăm la oameni, la aprecierile lor, ci la judecata lui Dumnezeu. Cum apreciază Dumnezeu faptele pe care le săvârşim? Cum vede Dumnezeu felul în care eu îmi trăiesc viaţa? Cum mă va judeca Dumnezeu pentru ceea ce fac în viaţă? Astfel de întrebări puse conştiinţei în mod repetat aduc cel puţin două beneficii. În primul rând omul care îşi analizează frecvent propria existenţă se cunoaşte pe sine şi, mai ales îşi (re)cunoaşte toate neajunsurile. De asemernea, cercetându-şi conştiinţa va fi mereu în măsură să lupte cu propriile scăderi, cu păcatele care îi macină existenţa, încercând ca prin felul de a trăi să se prezintze înaintea lui Dumnezeu cu o conştiinţă împăcată.

A trăi pe placullui Dumnezeu
Se spune că trei prieteni s-au hotărât să îşi aleagă fiecare un mod deosebit de vieţuire, astfel încât să facă în viaţă voia lui Dumnezeu. Astfel, primul şi-a ales să împlinească cuvântul lui Hristos „fericiţi făcătorii de  pace”; al doilea a ales să îngrijească de cei bolnavi, iar al treilea s-a retras în singurătate pentru a se ruga lui Dumnezeu. După un timp, primul dintre ei văzând că este extrem de anevoios să îi împaci pe oameni, a plecat la cel de-al doilea pentru a-şi exprima nemulţumirile legate de viaţa sa. Când a ajuns la el, l-a întrebat dacă el se simte împlinit în misiunea sa. Şi acesta însă, era la fel de nemulţumit şi de tulburat, astfel încât amândoi au hotărât să meargă la cel de-al treilea prieten, la sihastru. Acesta era liniştit şi netulburat ca urmare a alegerii făcute. El le-a ascultat nemulţumirile după care a umplut un pahar cu apă tulbure şi le-a zis: „luaţi aminte la apă!”. După ce apa s-a  limpezit le-a zis iarăşi: „luaţi aminte acum la apă!”. Prin acest simplu exemplu i-a făcut să înţeleagă şi le-a explicat că, aceia care trăiesc în lume, din pricina tulburărilor şi a ispitelor venite de la ceilalţi, nu mai sunt în stare să îşi vadă propriile păcate. Din această pricină conştiinţa lor se tulbură tot mai mult pentru că, necunoscându-şi păcatul propriu acesta va lucra şi mai adânc în fiinţa lor provocând tulburare sufletului.
Aşadar, cercetarea conştiinţei este extrem de importantă şi necesară pentru dobândirea liniştii „pe marea tulburată a acestei vieţi”. Nu suntem sihaştri, deşi putem să ne retragem pentru un timp scurt la o mănăstire în vederea unei analize lăuntrice. În schimb, chiar în lume, avem Taina Spovedaniei, sfatul duhovnicului, cămara inimii în care să punem rugăciunea şi cununa tuturor acestora, pe Însuşi Dumnezeu care ne ascultă cu dragoste de Părinte în orice clipă. Pentru a fi mulţumiţi de felul în care ne trăim viaţa, pentru a avea conştiinţa împăcată, pentru ca Dumnezeu să se bucure de viaţa noastră, este necesar ca, din când în când, să limpezim apa din pahar!