Cupa lui Ştefan

Într-o monastire din trecut rămasă,
În domneasca sală se întinde masă.
Misail prezidă ăst banchet voios
Şi în timpul mesei zice dureros:
- „Ştefan după moarte lăsă moştenire
Arcul său şi cupa l-astă monastire.
Cu Cantemireştii leşii au venit
Şi prădând locaşul, arcul au răpit;
Însă nu răpiră cupa minunată!
Ea trăieşte încă, de mirare!… Iată!”
El arată cupa… Toţi s-au minunat.
Ea era săpată dintr-un matostat.
Servii varsă-ntr-însa dulce tămâioasă.
Fiecine-nchină pentru o frumoasă.
Când la cel din urmă rândul a venit,
Misail ia cupa şi-astfel a vorbit:
- “Unde este timpul cel de vitejie?
Timpul de mari fapte?… Vai! n-o să mai vie?
A căzut Moldova, căci orice români
Se roşesc la gândul a mai fi stăpâni.
Ei îmbracă manta de înţelepciune;
Dar ca să-şi ascunză trista slăbiciune.
Dar înţelepciunea fără-a cuteza,
E ca cutezarea fără-a cugeta.
Când vedem sfioasă patria română,
Ne-aducem aminte vorba cea bătrână:
Cel ce e mai aproape de mormântul său
La ideea morţii tremură mai rău!
Ştefan nu mai este… Însă o să vie
Alţi Ştefani cu viaţă şi cu bărbăţie:
Dacă timpul d-astăzi ne apasă greu,
Viitorul este al lui Dumnezeu!
Însă până să vie lanţul să ne rupă,
Nu va mai bea nimeni din această cupă;
Când un suflet mare se va arăta,
Hârburile cupei le va aduna.”
Zice,-aruncă cupa şi o sparge-n trei…
Nimeni n-a strâns încă hârburile ei.