Cuvinte şi poveşti

Cuvântul este operă de origine divină: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. […] Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era Viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează întru întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.” (Evanghelia după Ioan, capitolul I, versetele 1, 3-5). Una dintre persoanele Sfintei Treimi este Cuvântul, Care S-a întrupat pentru ca divinitatea să converseze cu omul. Din această cauză cuvântul nu are numai valoare semantică, ci are proprietăţi spirituale. Cuvântul răneşte, mângâie, doboară sau tămăduieşte.
Cuvintele care spun poveşti sunt ascultate cu interes de orice om. Chiar şi cei mai neînduplecaţi devin blânzi respirând mireasma unei poveşti. Să ne amintim legendarele „1001 de nopţi”! Poveştile se spun de când lumea. Nu am găsit o istorie a poveştii din care să aflu cum s-a născut prima poveste. Dar cum să se fi născut? Atunci când Cain şi Abel, fiii lui Adam şi ai Evei, nu puteau adormi seara, oare Eva le spunea poveşti? Povestea poartă în ea o putere dincolo de înţelegerea noastră, o forţă care ne face nu doar să o ascultăm, ci şi să avem din şi prin ea revelaţii ale soluţiilor pentru stări şi probleme din viaţa noastră.

Viaţa ca o poveste
Poveştile sunt metafore ale vieţii de zi cu zi. O explicaţie aproape exclusiv tehnică a metaforei ar fi aceasta conform căreia „în limba greacă din care provine termenul metaforă înseamnă a «trece ceva dincolo» sau «a transfera». (…) Majoritatea dicţionarelor sau a manualelor definesc metafora drept o comparaţie între două lucruri, bazată pe asemănare sau similaritate. Pentru Aristotel înseamnă actul de a da unui lucru un nume ce aparţine altuia ca atunci când spunem: „Ochii-i de vultur le urmăreau fiece mişcare”. Cuvântul vulture apelează la imaginaţie şi deci nu este folosit în sens propriu. (…) Aşadar metafora este o formă de limbaj, un mijloc de comunicare plin de expresivitate, de creativitate, dificil, poate, şi elocvent” (Vindecarea prin poveşti -  Burns, George W, Editura TReI, p. 38).    
Viaţa este o metaforă! Este o cale pe care păşim până la proxima poartă. Şi ea este plină de metafore. Curcubeul este metafora prieteniei dintre Dumnezeu şi om. Gândul este metafora spiritului. Florile sunt metaforele culorilor, iar culorile sunt metaforele inventivităţii divine: una dintre cele mai expresive şi ingenioase creaţii dumnezeieşti. Fabulele sunt metafore care definesc oamenii. Respiraţia este metafora sufletului, cu care se uneşte în rugăciunea inimii. Poveştile noastre sunt pline de metafore. Ele definesc sufletul românesc, cu grijile şi credinţele lui, cu subtilităţile şi profunzimile spiritului lui.