Cuvios Paisie de la Neamţ

În luna noiembrie, ziua a cincisprezecea, se face pomenirea Sfântului Cuvios Paisie de la Neamţ.
Cuviosul Paisie s-a născut în oraşul Poltava din Ucraina în anul 1722, la 21 decembrie, într-o familie preoţească, fiind al unsprezecelea copil din cei doisprezece fraţi. Din botez s-a numit Petru.
Tatăl său murind de tânăr, în anul 1735 copilul a fost dat de mama sa să înveţe carte la Academia teologică din Kiev, întemeiată de mitropolitul moldovean Petru Movilă. După patru ani, părăsind şcoala, intră în viaţa monahală la Mănăstirea Medvedeski, având vârsta de 19 ani. Aici este făcut rasofor, primind numele de Platon. După puţină şedere în Mănăstirea Pecerska, vine în Moldova, în anul 1745, şi se stabileşte la schitul Trăisteni - Râmnicu Sărat şi apoi la Mănăstirea Dălhăuţi.
În vara anului 1746 se duce la Muntele Athos, unde se nevoieşte ca sihastru patru ani de zile. În anul 1750 este tuns, aici, în monahism de Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului, duhovnicul său, primind numele de Paisie. Apoi, este hirotonit ieromonah şi întemeiază o obşte monahală în Schitul Sfântul Prooroc Ilie, unde se nevoieşte până în vara anului 1763, adunând în jurul său 64 de călugări români, ucraineni şi ruşi.
Din motive binecuvântate, în vara aceluiaşi an, se reîntoarce în Moldova împreună cu toţi ucenicii săi şi se stabileşte la Mănăstirea Dragomirna, unde se nevoieşte doisprezece ani, până în 1775. Aici, Cuviosul Paisie formează o obşte mare de 350 de călugări şi traduce, împreună cu ucenicii săi români, care erau buni cunoscători ai limbii eline vechi, o parte din scrierile filocalice ale Sfinţilor Părinţi, devenind, astfel, ctitorul Filocaliei în limbile română şi slavonă. Filocalia de la Dragomirna din 1769 este prima colecţie majoră de traduceri româneşti filocalice (626 pagini), adunate de monahul Rafail.
În anul 1775, Moldova de Nord căzând sub ocupaţie austriacă, Cuviosul Paisie a fost nevoit să se stabilească la Mănăstirea Secu, în data de 14 octombrie, împreună cu 200 de monahi, lăsând la Dragomirna o obşte de 150 de monahi. Aici se nevoieşte patru ani, continuând aceeaşi rânduială de viaţă duhovnicească atonită, ca şi la Dragomirna.
Cu binecuvântarea mitropolitului Moldovei Gavriil Calimachi şi la îndemnul domnitorului Alexandru Moruzi, Cuviosul Paisie s-a mutat la Mănăstirea Neamţ, cu o mare parte din obştea de la Secu, în ziua de 14 august 1779, unificând astfel cele două mănăstiri sub povăţuirea unui singur stareţ.
Timp de cincisprezece ani, cât a fost stareţ al celor două mănăstiri unificate, Neamţ - Secu, Cuviosul Paisie păstrează cu sfinţenie acelaşi regulament de viaţă monahală din Sfântul Munte Athos, atât în ceea ce priveşte rânduiala sfintelor slujbe, cât şi nevoinţa monahilor la chilie. La biserică erau datori să ia parte toţi părinţii şi fraţii, afară de cei bolnavi sau cei trimişi la ascultări. Marele stareţ venea cel dintâi la sfintele slujbe şi neîncetat se ruga cu rugăciunea inimii, vărsând în taină multe lacrimi.
O atenţie deosebită a acordat Cuviosul Paisie de la Neamţ traducerii din limba greacă a scrierilor patristice filocalice, continuând, astfel, şirul traducerilor de la Dragomirna şi Secu. Unii călugări moldoveni, munteni şi ardeleni, fiind buni elenişti, traduceau scrierile Sfinţilor Părinţi din limba greacă veche în limba română, iar călugării slavi traduceau în limba slavonă, făcând din Mănăstirea Neamţ o adevărată academie patristică şi duhovnicească, nemaiîntâlnită în alte ţări ortodoxe din acea vreme.
Cuviosul Paisie era şi un bun organizator şi înnoitor al vieţii monahale, întemeind în jurul Muntelui Ceahlău câteva sihăstrii de călugăriţe, pe care le îndruma duhovniceşte.
Pentru sfinţenia vieţii sale, numele Cuviosului Paisie de la Neamţ era cunoscut în toate ţările ortodoxe, începând din Muntele Athos până în Lavra Peşterilor din Kiev şi de la Mănăstirea Optina până în sihăstriile din nordul Rusiei. De aceea, în 1790, mitropolitul Ambrozie, trecând prin Moldova, l-a făcut arhimandrit. În vremea aceea, mulţi dregători, boieri şi chiar ierarhi sau domnitori poposeau la Mănăstirea Neamţ, dorind să vadă pe acest mare stareţ cu viaţă sfântă. Influenţa lui a fost mare asupra multor mănăstiri şi schituri din Moldova: Dragomirna, Secu, Neamţ, Agapia, Văratec, Bisericani, Râşca, Vovidenia, Pocrov, Tarcău, precum şi Cernica, Robaia, Căldăruşani etc., din ţara Românească.
În toamna anului 1794, îmbolnăvindu-se, şi-a dat sufletul său curat în mâinile Domnului nostru Iisus Hristos în seara zilei de joi, 15 noiembrie, la vârsta de 72 de ani. A fost plâns de toată obştea celor două mănăstiri, cu schiturile lor, care numărau peste 1000 de călugări români, ruşi, ucraineni, greci, bulgari. Fiind cinstit ca sfânt, încă din viaţă, ucenicii săi i-au săvârşit slujba de pomenire, rânduindu-i ca zi anuală de prăznuire 15 noiembrie. În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, precum şi în secolul al XIX-lea, ucenicii lui români au răspândit isihasmul în ţările Române, iar cei slavi în peste 100 de mănăstiri din Rusia şi Ucraina.
În 1988, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse l-a canonizat pe Cuviosul Paisie de la Neamţ. În 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a rânduit pomenirea ca sfânt a Cuviosului Paisie de la Neamţ, fiind trecut în calendar la data de 15 noiembrie. La mormântul lui de la Mănăstirea Neamţ vin să se închine şi
să-i ceară ajutor nu numai credincioşi din România, ci şi din alte ţări.