Cuza-Vodă (poveste populară)

Straşnic domn a mai fost şi Cuza-vodă!
El a făcut şcolile, el ne-a dat pământ şi tot el a surpat şi pătulele împărătești. Şi bine a făcut!
Că băga acolo fietece român treisprezece baniţe de porumb în tot anul şi, când să-şi ia şi el agoniseala, tot ce strânsese acolo, tocmai dupa trei ani, i se dădeau numai trei baniţe din ce pusese.Ziceau cârmuitorii că l-au mâncat şoarecii şi porumbul era mâncat de ciocoii satului.
Tot el a silit pe ciocoi să plătească bir şi să asculte de legi. Ba celor care n-ascultau, le da fum!Cuza-Vodă nu era fudul. Umbla aşa ca noi şi, de multe ori,  ca să prindă pe mulţi slujbaşi cu ocaua mică, îşi schimba faţa şi hainele, să nu-l cunoască nimeni. Unde pomeneai la el trăsuri şi slugi puzderie şi bogăţii strânse grămadă, cum era la Bibescu? Ăla se plimba  prin ţară cu mare alai; avea caleaşcă, şaisprezece cai albi, cu hamurile roşii şi vizitii stângaci.Tot Cuza-Vodă a unit ţărişoarele noastre, pe Valahia cu Tara Moldovenească, de a făcut ţara noastră straşnic de mare si puternică, cum e azi.
Când s-a dus, cică la împăratul turcesc, ca să-i ceară învoirea de a domni neturburat peste amândouă ţările, a facut lucruri aşa de minunate, că a pus pe gânduri pe turci!
Era obiceiul ca domnii ţării noastre, când intrau la împărat, se târau de la poarta curţii palatului până la picioarele împăratului, în genunchi.
Cuza însă nu era omul să sufere ruşinea asta!
A mers la palat drept, cu fruntea sus şi cu sabia zornăind ca un Făt-Frumos.
– Îngenunche şi mergi târându-te, băiete, dacă vrei să fii primit! i-au strigat paznicii de la poartă.
– Asta n-oi face-o eu niciodată! a strigat Cuza supărat. Şi dacă îi vorba aşa, mă duc de unde-am venit!
Dacă l-au vazut plecând, turcii au spus împăratului şi ăsta a dat poruncă să-l primească aşa.
A intrat Cuza-Vodă.
– Bună ziua, înălţate împărate!
I-a mulţumit în limba lui şi apoi, mirat că-l vede înaintând drept, soldăţeşte şi fără sfială, l-a întrebat:
– De ce ai venit aşa?
– Aşa m-a trimis pe mine Ţara! a răspuns Cuza cu aşa mândrie şi cu aşa curaj, că s-a mirat şi împăratul.
Şi, el ştie cum o fi mai vorbit şi ce o mai fi vorbit, că  a îmblânzit inima turcului şi a ascultat împăratul dorinţa lui Cuza.
L-a pus pe urmă împăratul pe Cuza la masă cu el, au mai vorbit ei ba de una, ba de alta şi, când să plece l-au adus turcii pe Vodă Cuza cu o cinste nemaipomenită, până la Constanţa.
Se  mirau turcii, se mirau cadânele, se mirau paşele şi boierii lor când îl vedeau şi-l priveau ca pe un viteaz din poveşti:
– Bre, bre, bre! La noi n-am văzut aşa om.