Darul iubirii dumnezeieşti

Naşterea Domnului este pentru creştinătate, dar şi pentru întreaga lume, evenimentul care rupe istoria în două. Aceasta se petrece şi din punct de vedere pur istoric prin faptul că după Hristos era noastră a devenit era creştină, semn că timpul stă el însuşi sub puterea tainică a mântuirii aduse de Hristos, dar mai ales din punct de vedere al destinului omului în lume. Domnul nostru Iisus Hristos, prin venirea Sa în lume, a readus înaintea omului veşnicia, putinţa ca acesta să trăiască relaţia de iubire cu Dumnezeu fără de sfârşit. Noi cu toţii ştim că Hristos S-a născut, S-a făcut Om pentru a ne mântui şi nu putem spune că nu este aşa. Dar Hristos S-a făcut Om pentru că ne-a iubit, ne iubeşte şi în iubirea Sa nelimitată a vrut să ne apropie mai mult de El, se ne aducă în cea mai intimă comuniune cu Dumnezeu nostru. Iubirea L-a făcut să se nască şi naşterea Lui nu a fost nicidecum condiţionată de ceva anume, deci nici de păcat. În niciun caz nu răul a fost cel care l-a „provocat” pe Fiul lui Dumnezeu să se facă Om, căci pentru Hristos Întruparea şi întreaga Sa lucrare mântuitoare nu reprezintă un răspuns la o provocare, ci iubirea revărsată pentru a-l aduce pe om mai aproape de El. Aceasta este marea taină a Naşterii Domnului: cum Cel Necuprins se lasă „închis” în limitele unei firi omeneşti slăbite, muritoare, bolnavă şi îndepărtată de Dumnezeu? Răspunsul care desluşeşte această taină este fără îndoială iubirea lui Dumnezeu pentru făptura Sa. Şi acum, când cu toţii aşteptăm să primim daruri de la Moş Crăciun, este bine să cugetăm la darul cel mai mare pe care ni l-a făcut prin venirea Sa în lume Fiul lui Dumnezeu: mântuirea noastră, izbăvirea din robia păcatului, re-crearea noastră. Mai adânc putem spune că darul făcut nouă oamenilor şi întregii Creaţii este El Însuşi Care se face Dar de Iubire spre înveşnicirea noastră.

Darul cel mai de preţ
„Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să se facă dumnezeu” – acest cuvânt al sfântului Irineu de Lyon exprimă adevăruri cutremurătoare. Dumnezeu se smereşte pe Sine pentru a ne înălţa pe noi, El ia ceea ce nu îi aparţine şi le face ale Sale tocmai pentru ca noi să putem face ale noastre cele ale lui Dumnezeu. Acest mare adevăr al Întrupării este hotarul unei lumi dominate de puterea păcatului şi începutul unei lumi noi. Dar, Întruparea mai este şi marea poticneală a raţiunii umane care, în mod firesc nu poate accepta să vadă un Dumnezeu-Om şi mai încolo, un Dumnezeu răstignit pe Cruce, iar cei care nu acceptă învăţătura creştină din acest motiv nici nu pot fi învinuiţi pentru că ei rămân la modul raţional de a vedea lumea şi pe Însuşi Dumnezeu. Ori, a fi creştin înseamnă a vedea dincolo de ceea ce se vede, a pătrunde dincolo de puterea de înţelegere a propriei noastre raţiuni, ceea ce presupune cu alte cuvinte a te înălţa tu ca om la Dumnezeu şi nu a-L pogorî pe El la puterea ta de a înţelege. Ori a face un efort ascetic de a te înălţa către Dumnezeu presupune şi această asceză a raţiunii pentru a accepta minunatul dar făcut de Dumnezeu oamenilor: El Însuşi născut ca om, nu într-un palat, ci într-o peşteră, nu înconjurat de mari dregători, ci doar de animale şi de păstori, nu într-un pat moale cu aşternuturi scumpe, ci pe fân. Dumnezeu se face adânc de smerenie pentru ca pe noi să ne înalţe, dar înălţarea noastră la Dumnezeu nu se poate face fără trecerea prin adâncul smereniei.