De-ale lumii...

Mă-ntreb de multe ori cum e bine să fii în raport cu lumea. Să cauţi a-i mulţumi pe cei din jurul tău sau să te mulţumeşti pe tine? Sigur că, ideal ar fi ca mulţumirea ta să fie şi a lumii şi invers. Dar idealul nu se poate atinge că, de, şi Eva a mâncat din măr...
Este o problemă destul de spinoasă. Sigur că nu poţi trăi în societate dacă nu comunici, dacă nu te bucuri sau dacă nu te întristezi alături de oameni.
Menirea noastră asta e, de a trăi în comun cu cei cu care suntem de-o seamă. Cu oamenii. Buni sau răi, veseli sau trişti, oamenii sunt ai noştri şi noi suntem ai oamenilor. Există oameni care sunt mulţumiţi cu tot ce au şi tot ce fac. Sunt fericiţi.
Există, în schimb, oameni care sunt veşnic nemulţumiţi cu lumea. Sunt într-o permanentă stare de cârcoteală. Găsesc bube oricărui lucru din jurul lor. Oare sunt ei mulţumiţi cu ei înşişi?
Şi uite aşa, între nemulţumiri şi mulţumiri trăim în fiecare zi. Câţi mai sunt oare să spună ca bunica mea: ” E bine, fata mamii, cum faci, numai să faci.”
Parcă aveai alt curaj, alt elan când ştiai că eşti apreciat, că ceea ce ai făcut este bun la ceva şi că ai mai învăţat ceva. Iar dacă nu făceai bine, cu tact şi diplomaţie erai corectat.
Nu cred că era pe primul loc căutarea făptaşului şi nici motivul pentru care s-a greşit. Era important să faci pentru a şti şi altădată  cum e bine.

Oare merită să fii mereu nemulţumit?
E tot mai epuizant să întâlneşti acum oameni nemulţumiţi.
E epuizant şi frustrant. Nemulţumirea asta este împletită şi cu invidie? De ce să facă ăla ceva dacă eu nu pot? Asta oare e invidie? Sau să o numim răutate? Nu vreau să le numesc nici invidie, nici răutate.
Este ceva care face parte din viaţă şi le luăm ca atare.
Nu ne-am născut niciunii învăţaţi. Dar unii suntem mai receptivi la problemele ce se ivesc în viaţă şi mintea ne spune că trebuie să facem ceva. Alţii dintre noi sunt cei care poate nu reuşesc să vibreze la unison şi, din păcate, nici nu ştiu să aprecieze ceea ce se face bun şi frumos în jur. Caută nod în papură.
Ceea ce am observat este că aceştia din urmă sunt şi cei care nu pot emite o idee care să fie demnă de luat în seamă. Iar cârcoteala lor răneşte munca celorlaţi.
Dacă s-ar aplica regula ” Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face!”? Retorică întrebare.
În acest context ajungem ca în fiecare zi să ne gândim pentru ce? Sau la ce bun să mai fac ceva? Ajungem să ne dorim singurătatea.
Ajungem să fim siguri de singurătatea pe care ne-o dorim. Am ajuns să ne întrebăm de ce? De ce atâta nemulţumire? De ce atâta cârcoteală? De ce este lumea asta aşa? Ce vrem să demonstrăm? Cui vrem să demonstrăm?
Ceea ce este cert e faptul că aceste probleme apar în mintea celor care sunt implicaţi. Ei sunt cei care suferă şi se întreabă ce mai merită în lumea asta? Am ajuns să nu ne mai putem stăpâni copiii, părinţii, trecătorii şi pe noi înşine. Îţi vin în minte valuri de dureri amestecate cu probleme parcă fără rezolvare. Am ajuns să nu mai ştim încotro să o apucăm pentru a face câte ceva bun.
S-a schimbat Epoca de Aur în Epoca Marilor Promisiuni. Exact. Este o explicaţie. Probabil toţi aşteaptă ca totul să vină de-a gata. Este posibil ca regimul să ne fi învăţat aşa.
Toţi spun că rezolvă marea cu sarea şi omul de rând crede şi consideră că nu trebuie să mai facă nimic. Sigur că da. Şi uite aşa s-a ajuns la nemulţumirea în masă, la cârcoteala celor de pe margine care aşteaptă fără a se mai implica, iar timpul mult prea liber le dă frâu gurii de a cârcoti.
Dorim celor care sunt nemulţumiţi să încerce a scoate ce-i mai bun din realitatea propriei lor vieţi şi atunci cu siguranţă dispare nemulţumirea şi cârcoteala. Sunt iarăşi idealistă?