De la libertate la … crimă? (II)

Libertatea ca dogmă
Între timp a fost confirmată opinia conform căreia, cel puţin în această perioadă, a pune problema libertăţii este un fel de auto-condamnare. Bunăoară, un renumit scriitor afirma pe pagina sa de facebook ceva de genul inoportunităţii de a discuta despre libertatea de exprimare, făcând trimitere la faptul că a pune acum această problemă înseamnă a face „concesii indecente” criminalilor. În primul rând, nu cred că astfel de criminali devin dintr-odată sensibili la discuţiile celorlalţi. Nici măcar nu sunt interesaţi. În al doilea rând, dacă nu acum, atunci când? Niciodată nu este timpul potrivit însă, din nefericire, ne-am obişnuit să analizăm problemele esenţiale doar în timpul crizelor, al dramelor, sau al dezastrelor de orice fel.
Spunea foarte corect un scriitor pe blogul său că libertatea de exprimare manifestată în acest fel nu este altceva decât un creştinism sărăcit, despuiat de principalele sale valori. A rămas doar expresia libertăţii lipsită de iubire, aşa cum comunismul a preluat trunchiat şi fals ideea de comunitate lipsită însă de dragoste, de adevăr şi în primul rând de Dumnezeu. În acest sens libertatea de expresie a devenit o dogmă, un curent ideologic despre care aproape că nu mai ai voie să spui nimic împotrivă, chiar dacă o faci în mod decent şi cu argumente. Este un fel de „tovarăş secretar general” transformat în concept.

Provocarea libertăţii
Este destul de interesant cum ideologii libertăţii de exprimare, pe lângă condamnarea absolut firească a violenţei, a terorismului, aduc în discuţie civilizaţia. Nu ţine de civilizaţie să răspunzi violent la provocări. Aşa este! Nu doar de civilizaţie ci, mai întâi, de însăşi esenţa creştinismului. Până la urmă, non-violenţa nu este nici apanajul budismului, nici al Occidentului civilizat. Domnul Hristos ne-a dăruit Evanghelia iubirii şi a obrazului întors celui care loveşte, fie prin cuvânt, fie fizic şi această Evanghelie pacificatoare este pusă în practică, cu preţul vieţii de numărul tot mai mare de creştini care mor pentru credinţa lor, în special în Orientul Mijlociu, tot datorită intoleranţei religioase. Dar, despre ei, se spun foarte puţine şi aceştia chiar nu au provocat pe nimeni. Bunăoară, la sfârşitul anului trecut, înainte de Crăciun, patru copii cu vârste între 12 şi 13 ani au fost ucişi pentru că au refuzat să se lepede de Hristos. În timp ce noi umblam disperaţi după cadouri, cerul s-a înfrumuseţat cu jertfa a încă patru sfinţi martiri: Ibrahim, Ioan, Omar şi Haddis, toţi aceştia copii ca şi ai noştri. Ei au fost prinşi într-un sat din apropierea oraşului Mosul, din Irak. „Nu, pentru dragostea lui Yasua (Iisus)! Nu, pentru că El ne-a iubit întotdeauna. Yasua a fost întotdeauna cu noi!” – acestea au fost ultimele lor cuvinte, înainte de a fi înjunghiaţi de musulmani în apropierea moscheii din Mosul. Teroriştii nu agreează, nu doar glumele, ci nici inocenţa copiilor. Ei ucid tot ce le stă în cale şi oriunde.
Însă, întorcându-ne la analizele făcute în presa autohtonă evenimentelor petrecute la Paris, se poate observa un lucru: într-o proporţie covârşitoare este condamnată – pe bună dreptate – acţiunea teroristă şi prea puţin a fost luată în discuţie cauza atentatelor. Recent, Papa Francisc a făcut câteva declaraţii referitoare la libertatea de exprimare şi libertatea religioasă, oferind un exemplu care pe mulţi i-a şocat: exemplul pumnului! (pentru detalii: http://www.mediafax.ro/externe/ce-spune-papa-francisc-despre-atacurile-din-franta-daca-un-prieten-spune-lucruri-rele-despre-mama-mea-ii-pot-da-un-pumn-este-normal-nu-poti-insulta-credinta-altora-video-13769011). Pe marginea acestei (interesante) declaraţii s-au făcut deja comentarii care făceau trimitere la civilizaţie. Ceea ce spuneam mai devreme, civilizaţia de a nu răspunde provocărilor. Însă - şi întrebarea este cât se poate de legitimă şi normală – cât de civilizat este cel ce provoacă? Este normal să provoci prin injurii, batjocură, nesimţire? Mă îndoiesc! Ambele, provocarea şi răspunsul violent, sunt două extreme intangibile, dar care au până la urmă acelaşi efect: reprimarea demnităţii şi a libertăţii.
Pe de-o parte, violenţa şi indecenţa limbajului şi pe de altă parte, violenţa faptei. Între paranteze fie spus, de libertatea de exprimare ţine şi pornografia şi pedofilia şi zoofilia. Curat apucături civilizate! Şi cine poartă responsabilitatea pentru violenţa sexuală? În faţa legii, violatorul desigur, dar din punct de vedere moral, responsabilitatea vine şi din provocare. Exemplele pot continua desigur.
Cred că aici, se confruntă în mod subtil vechea mentalitate a omului superior, aparţinător desigur unei rase superioare, căruia îi este permis aproape orice în raport cu „rasa inferioară”. Numai că, acum, acest concept s-a transferat de la rasă, de la culoarea pielii, la alte categorii: ateu vs. religios, occidental vs. oriental, homosexual vs. heterosexual, libertin (a se citi desfrânat) vs. familist etc., unde aparţinătorii primelor categorii din cele enumerate se consideră pe ei înşişi superiori. Dacă nu le împărtăşeşti „crezul” sigur eşti retrograd, înapoiat, incult, altfel spus inferior şi atunci relaţiile se vor deteriora ajungându-se la violenţe de diverse feluri. Libertatea umană trebuie să fie indisolubil legată de bunul simţ, iar cel ce are bun simţ ştie să respecte şi libertatea celuilalt. „Libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea celuilalt”, spunea un mare filosof. Altfel spus, prin manifestările mele, nu am dreptul de a încălca libertatea celuilalt!