Decebal, eroul dacilor

Într-o vizită la Muzeul de istorie, Oana, Andrei şi Dorina au văzut o statuie de marmură albă. Reprezenta un bărbat înalt, cu barbă scurtă, cu faţa aspră, brăzdată de multe zbârcituri, cu umerii laţi, cu braţe vânjoase, cu pantaloni strânşi pe picior, cu centură lată.
Oana i-a observat căciuliţa, cu moţul aplecat înainte. Dorina a văzut încălţămintea, asemănătoare opincilor. Ca de obicei, Andrei a admirat sabia scurtă şi încovoiată, pe care o poartă bărbatul din statuie. Şi m-au întrebat, toţi trei odată:
– Cine-i? Cum îl cheamă pe acest bărbat falnic?
– Îl cheamă Decebal. Şi a fost cel mai de seamă conducător al dacilor, după Burebista. Şi el a întărit Dacia cu cetăţi multe şi cu ostaşi viteji. Mai ales că acum se ivise un duşman nou: împărăţia romanilor. Mult au luptat dacii cu romanii, care voiau să cucerească Dacia şi să supună poporul dac. La început au biruit dacii.
Aşa, de pildă, când împăratul romanilor a trimis o oaste mare împotriva lui Decebal, acesta şi-a strâns oştenii şi i-a ieşit in cale. A trimis soli să întrebe pe generalul roman dacă nu crede c-ar fi mai bine să se întoarcă acasă, în împărăţia lui, că-i mare şi bogată şi nu-i bine să se năpustească asupra oamenilor care vor să trăiască slobozi, în ţara lor.
Dar generalul roman a respins solia de pace a lui Decebal. S-a arătat trufaş: se credea nebiruit, căci până atunci câştigase multe victorii, în bătălii grele.
Decebal ştia asta: de aceea a căutat să-l răpună nu numai cu puterea armelor, ci şi cu isteţimea. Şi ştiţi ce-a făcut? S-a retras spre munţi şi l-a lăsat pe generalul roman să înainteze pe râul Olt în sus, cu oştirea lui multă şi bine înarmată. Când a ajuns la un loc strâmt, Decebal şi-a năpustit Dacii săi asupra romanilor. Pe mulţi i-a luat prizonieri.
Văzând primejdia, generalul roman a cerut să lupte singur, cu Decebal. Acesta i-a trimis vorbă: „M-aş lupta, bucuros, căci nu mă tem de moarte şi mă ştiu viteaz. Dar rangul mă opreşte să lupt cu cineva care nu-i de rangul meu. Dacă vine împăratul tău, da, mă bat cu el, fără şovăire. Iar acum, viteazule roman, îţi trimit pe cel mai vrednic general al meu, pe Duras. Luptă-te cu el. Şi de-l vei birui, slobod eşti să te-ntorci în împărăţia ta, cu toţi ai tăi.”
Trufaş, generalul roman n-a primit să se bată cu un general dac. A strigat: „Eu sunt general roman! Nu mă lupt cu orice general…”
Văzând atâta trufie, ce s-a gândit Decebal? „Decât să pierd mulţi soldaţi în bătălie, mai bine îmi calc pe inimă şi mă lupt eu, deşi sunt rege şi el general.”
Aşa a făcut. După multe lovituri de spadă, Decebal l-a doborât pe acel general viteaz, dar prea încrezător în sine. L-a învins, însă nu l-a ucis, ci i-a spus: „Îţi las viaţa, porunceşte ostaşilor tăi să se retragă din ţara mea.”
S-a dus generalul roman la ai săi. Dar împăratul roman l-a primit cu mânie, l-a socotit nevrednic şi l-a osândit la moarte. Apoi romanii s-au retras din Dacia.
Victoria lui Decebal l-a cam speriat pe împăratul roman. Şi o vreme a renunţat la planul de a cuceri Dacia. Mai târziu, când Traian a ajuns împărat al romanilor, războiul cu dacii s-a stârnit din nou.