Descoperă Augustinul (I)

Biserica Ortodoxă a comunei Augustin se poate înscrie cu cinste în rândul celor care au atins vârste venerabile.
Comuna Augustin este situată în NV-ul judeţului Braşov, la 50 de km de reşedinţa judeţului, pe magistrala feroviară Braşov-Oradea, între localităţile Ormeniş şi Racoşul de Jos.
Localitatea  este atestată documentar în anul 1606,  dar cercetătorii consideră că istoria sa este mai veche, socotind după dovezile arheologice descoperite în hotarele sale, între acestea fiind depozitul de bronzuri (1872) şi tezaurul de monede romane (1939).
Luând ca referinţă anul 1772, când a fost sfinţită de însuşi episcopul de atunci al Ardealului, Dionisie Novacovici, socotim  că la această dată biserica a atins respectabila vârstă de 242 de ani. Anul sfinţirii bisericii este confirmat de însuşi antimisul care acoperea masa altarului, pe care se găseşte semnătura episcopului Novacovici şi anul atribuirii.

Ani de grea încercare
Cronica bisericii, numită de autorii ei „Cartea de Aur” şi mai multe izvoare literare, evocă cu mulţi ani înainte de 1762 existenţa unei mânăstiri  ortodoxe de călugări, situată pe versantul dealului „Mânăstirea” cum se numeşte şi astăzi,  deal ce străjuieşte  localitatea. Schitul era locul de închinăciune al localnicilor, cu toţii ortodocşi şi nu numai, căci aici veneau  să se închine  şi ortodocşii localităţilor de peste Olt.
Între cei care au scris despre aceasta amintim pe Horia Teculescu, respectatul director al Liceului teoretic de băieţi „Principele Nicolae” din Sighişoara, cronicarul  Balazs Orban, autorul  descrierii Ţinutului Secuilor şi  Kisgyorgy Zoltan, în lucrarea  „Depresiunea Baraolt”.
În  toate aceste izvoare se precizează că, la 1762, mânăstirea a fost  distrusă de soldaţii generalului Von Bukow, odată cu mulţimea de schituri şi mânăstiri ortodoxe din Ardeal, acţiune  studiată, probată şi consemnată de istorici.
Rămaşi fără  lăcaşul de închinăciune, augustinenii au strâns rândurile şi, în numai 10 ani, au ridicat  noua biserică, folosind pentru aceasta şi piatra extrasă din  fundaţia vechiului lăcaş. De atunci, biserica a devenit un stâlp al credinţei  locuitorilor satului. Bisericii i s-a atribuit hramul „Sfântul Nicolae”.
Anul 1848  avea să aducă cea mai grea încercare din istoria satului. Izvoarele amintite vorbesc despre atacarea localităţii de către secuii de peste Olt, devastarea  şi incendierea comunei, care a ars în întregime, casele fiind construite din lemn. Au rămas în picioare doar două clădiri, biserica şi casa unui sătean, ambele construite din piatră şi cărămidă.
Istoricii Bisericii Ortodoxe, între aceştia Gelu Neamţu şi Dumitru Suciu, descriu în amănunt carnagiul care a urmat, soldat cu moartea a 15 femei şi 5 bărbaţi din sat, precum şi actele de vandalizare a bisericii: arderea odoarelor lăcaşului, a ceasloavelor şi cărţilor bisericii. Nici icoanele n-au scăpat furiei atacatorilor, care au tras în ele focuri de armă. Şansa a făcut ca trei dintre icoane să scape incendiului şi să se afle şi astăzi la loc de cinste în iconostasul bisericii. Dintre ele, icoana Maicii Domnului cu Pruncul este martora tăcută a sacrilegiului, ea purtând urma glonţului care a străpuns-o.
Sătenii sunt convinşi că a fost vrerea Domnului, ca cele trei icoane să scape  distrugerii, căci aceleaşi icoane scăpaseră şi după distrugerea mânăstirii, la 1762.