Despre chipul omului îndrăcit de patimi

Când duhul cel rău se apropie de om, apoi îi tulbură mintea şi o face sălbatică, o împietreşte şi o întunecă, aduce asupra ei temere şi frică şi trufie; îi perverteşte ochii, tot trupul îi tremură; când se mânie vede inaintea ochilor o lumină necurată şi roşiatică, mintea devine furioasă şi îndrăcită, gura este silită să grăiască vorbe netrebnice, ruşinoase şi hulitoare. Cel ce este stăpânit de acest duh al înşelării de cele mai multe ori se supără şi este plin de mânie (nu este în stare să ierte), nu cunoaşte deloc smerenia, plânsul cel adevărat şi lacrimile, ci mereu se laudă cu frumuseţile sale (cu lucrurile mâinilor sale). Întotdeauna se lasă mânat fără frâu de mişcările patimilor, este fără frică de Dumnezeu şi, în sfârşit, işi iese din minţi şi ajunge la pierzania desăvârşită. Trebuie să ştim însă că această mângâiere a harului dumnezeiesc ori acest foc duhovnicesc nu se va arăta în noi câtă vreme în noi strângem patimile. Patimile sunt ca şi umezeala din lemne. Lemnele ude nu ard. Trebuie aduse lemnişoare uscate din altă parte, şi apoi aprinzi. Arzând, ele încep să usuce umezeala şi, pe măsură ce le usucă, aprind şi lemnele cele uscate. Lemnişoarele uscate sunt nevoinţele, osteneala şi împotrivirile noastre cu ajutorul lui Dumnezeu - la toate răbufnirile pătimaşe din fiinţa noastră. Astfel, cu încetul, râvna şi focul lăuntric, gonind umezeala şi aprinzându-se, vor cuprinde cu flăcările şi toate lemnele cele ude, adică patimile. Lemnele sunt toate puterile sufletului nostru şi toate funcţiunile trupului. Lemnişoarele uscate… Câtă vreme omul nu ia aminte la sine, toată fiinţa noastră este pătrunsă de umezeală, adică de patimi. Până când patimile nu vor fi izgonite, ele se împotrivesc cu îndărătnicie focului celui duhovnicesc. Ele pătrund şi în suflet şi în trup şi prin aceasta ele robesc chiar duhul - conştiinţa şi libertatea şi astfel domnesc asupra întregului om. Pentru că patimile sunt în legătură cu dracii, apoi, prin ele, şi dracii domnesc asupra omului, care totuşi îşi închipuie că el singur îşi este stăpân. Învaţă-te ca, orice faci, să faci astfel ca inima cea duhovnicească să nu se răcească.
– Să citeşti îndemnuri duhovniceşti şi să nu îţi opreşti luarea aminte de la nevoinţele cele din afară.
– Să te nevoieşti a-ţi dobândi smerenia inimii, făcând cu plăcere ceea ce nu-ţi place.
– Încălzeşte-ţi soba cea dinlăuntru prin rugăciuni scurte şi dese şi păzeşte-ţi simţirile să nu plece rugăciunea din pricina lor. Vei ajunge astfel robul lui Iisus şi vei cunoaşte că bun este Domnul. „Cel mai de seamă lucru este să stai şi să umbli în faţa lui Dumnezeu, strigând către El din inimă!”