Despre noi, cei îndoctrinaţi!

Foarte multe dintre referirile la credincioşii creştini – la noi în ţară, îndeosebi la cei ortodocşi – sunt jigniri grosolane. Apelativele injurioase, cuvintele pline de ură, pornite cel mai adesea din mass-media sub stindardul libertăţii de exprimare, sunt însuşite fără discernământ de o mare parte a populaţiei dependentă de TV şi de internet şi, în consecinţă, de tot ceea ce circulă pe acolo cu titlul de „informaţia zilei”. În consecinţă, dacă mergi la biserică pentru a te ruga eşti retrograd şi apostrofat cu întrebări de genul: „bă, nu vezi că lumea a evoluat?”.  Dacă îţi duci copiii la biserică se cheamă că îi îndoctrinezi şi nu le dai educaţia necesară „societăţii evoluate” în care ei trăiesc. Există un soi de ură anti-creştină care se manifestă în valuri de atacuri grosolane împotriva Bisericii şi a credincioşilor ei.
Zilele trecute cineva cerea sfaturi de lectură pentru o fată. O lectură folositoare, din care fata să înveţe ceva. I-a fost recomandată cartea „Pollyanna” de Eleanor H. Porter. Răspunsul doamnei care a cerut sfat a fost unul … surprinzător. Dumneaei auzise că subiectul cărţii este unul religios şi nu ar vrea ca să o îndoctrineze pe fata ei! No comment, pentru mine! Pentru cei „neîndoctrinaţi” – lipsiţi de o elementară cultură – probabil comentariile în ton cu spusa doamnei au curs râuri. Pentru că, aşa e, cum să îţi îndoctrinezi fiica? Dacă am scoate din literatură subiectele religioase, sau autorii credincioşi atunci întreaga literatură ar fi mult mai săracă.

Credinţa în Dumnezeu şi conştiinţa
Dacă, atunci când îl îndrum pe copilul meu să citească astfel de cărţi, sau când îi voi îndruma paşii, atunci când va înţelege, către Dostoievski, către Tolstoi, către Steinhardt – şi mă opresc doar aici, pentru că lista autorilor religioşi ar fi enormă – se înţelege că îl îndoctrinez, da, prefer să îl îndoctrinez astfel decât să devină sclavul porcăriilor de masă care li se vâră cu nemiluita tinerilor în zilele noastre. Dacă a-l învăţa să creadă în Dumnezeu şi să îşi însoţească credinţa de fapte bune şi de un comportament moral demn de un creştin este echivalent cu a-l îndoctrina, da, prefer să îl îndoctrinez astfel decât să îl uit cu orele în faţa televizorului devenit dădacă, sau să îl pierd pe reţelele de socializare după care, în adolescenţă, să îl îndop cu sedative pentru că nu mă mai înţeleg cu el.
Discutam cu nişte prieteni despre pericolele care îi pândesc pe copiii noştri în viitor. Oare şi ei vor face prostiile pe care le fac mulţi dintre cei care ne-au fost elevi? Astfel ne întrebam noi. Unii dintre prieteni nu se află în rândul celor „îndoctrinaţi” şi le-am spus că, dacă un copil educat în spiritul falsei libertăţi simte, când va creşte mare, că îşi poate minţi părinţii – ceea ce este adevărat – credinţa în Dumnezeu îl va ajuta să înţeleagă viţa mult mai profund şi să priceapă gravele consecinţe ale minciunii. Dacă pe lângă trup îi este hrănit şi sufletul cu credinţă şi cu exemplul personal al părinţilor, atunci credinţa în Dumnezeu şi lucrarea conştiinţei morale vor fi cele mai puternice pârghii care îl vor ajuta să facă faţă provocărilor vieţii. Credinţa în Dumnezeu insuflată de mic copilului nu este îndoctrinare religioasă, ci este suflu care întregeşte şi împlineşte educaţia formală şi informală pe care părinţii şi ulterior şcoala le oferă celui mic. Cărţile cu subiect religios, romanele cu tematică spirituală – atât pentru cei mici cât şi pentru cei mari – sunt de regulă pline de profunzime şi, într-adevăr, îţi trebuie niţică înclinaţie către cugetare şi meditaţie şi, înainte de toate către înţelegerea lucrurilor dincolo de ceea ce cade sub simţuri.