Despre părinţi: Tata!

Fără nicio îndoială, vine o vreme când fiecare dintre noi va avea în legătură cu părinţii săi doar amintirile. Este mersul  „firesc” al vieţii pe care nimeni nu îl poate hotărî şi nici evita. Am pus firescul în ghilimele pentru că moartea nu este firească întrucât Dumnezeu nu a proiectat-o ca făcând parte din viaţa noastră. Moartea este urma şi semnul păcatului şi, de fiecare dată când o înfruntăm simţim durere. Deşi Domnul Hristos a biruit-o „cu moartea pe moarte călcând” şi a schimbat astfel radical perspectiva noastră asupra morţii, în sens pozitiv, durerea şi tristeţea ne copleşesc chiar şi atunci când ne gândim la ea. Nimeni nu îşi doreşte ca cineva drag să îi moară, cu atât mai mult părinţii. Dumnezeu ne porunceşte să ne iubim părinţii pentru că astfel vom trăi ani mulţi şi fericiţi pe pământ. Concluzia aceasta este, de altfel, logică pentru că dragostea înseamnă armonie, fie că este vorba despre dragostea faţă de părinţi, faţă de copii sau faţă de semeni. Toate acestea capătă însă un sens înalt, mântuitor, prin dragostea noastră faţă de Dumnezeu.

Să te bucuri de părinţi
Obişnuim să preţuim ceva atunci când îl pierdem. Chiar şi dragostea, chiar şi bunicii sau părinţii. În rânduiala firească a lucrurilor, orice copil are un tată şi o mamă. Din nefericire, sunt şi multe accidente care fac în aşa fel ca firescul lucrurilor să fie oscilant: copii abandonaţi, copii ai căror părinţi au murit sau au divorţat, altfel spus copii care sunt nevoiţi să îşi re-creeze relaţia cu alţi părinţi. De asemenea, la cununie, cei doi soţi primesc în dar o altă pereche de părinţi: pe ai celuilalt. La prima spovedanie după ce ne-am căsătorit, părintele Teofil Părăian – Dumnezeu să-l odihnească! – m-a întrebat dacă socrilor le spun mamă şi tată. Părintele Teofil nu concepea altfel lucrurile. A spune mamă şi tată socrilor arată respectul faţă de ei, dar şi conştiinţa responsabilităţii pe care cel căsătorit o are pentru familia întemeiată. Soţii preţuiesc, astfel, două perechi de părinţi. Şi nu în ultimul rând, când spui părinte îl ai în vedere şi pe părintele duhovnic, pe cel care, la fiecare mărturisire a păcatelor şi în orice dialog lămuritor al treburilor duhovniceşti te ia de mână pentru a te scoate din noroiul păcatelor.
Toate aceste gânduri mi-au fost pricinuite, paradoxal, de muzică. De o muzică bună, ascunsă prin ungherele internetului şi astupată parcă de zgomotele demonice cu pretenţie de muzică prezente la fiecare pas. Sunt trei melodii despre „tata” care, dacă sunt ascultate, provoacă emoţii. Să fii de stâncă şi tot verşi un strop de lacrimă atunci când le asculţi. Slavă Domnului! Se compune şi există în continuare muzică bună, numai că ea trebuie căutată. De publicitate, din păcate, în majoritatea cazurilor, au parte oamenii mediocrii şi creaţiile lor.  Binele trebuie căutat, ca şi muzica bună.  „Pavel Stratan – Visul”, „Mircea Rusu – Tata” şi „Timpuri Noi – Tata” – sunt trei autori ale căror creaţii redau o mare sensibilitate. Le recomand din suflet spre a fi ascultate şi chiar dacă îi avem pe părinţi printre noi, versurile deosebite ne ajută să încălzim puţin inima zădărnicită în această goană nebună după de toate, mai puţin după dragoste. Iată o mostră de frumuseţe: „Tata e vesel şi sus/ Printre sfinţi prea deştepţi/ şi când trece Iisus/  Stă-n poziţie de drepţi” (Mircea Rusu – Tata). Toate cele trei piese conţin astfel de gânduri care provoacă trăiri înalte şi gânduri frumoase, sensibile, pentru părinţi. Sunt convins că există şi alte creaţii de acest gen – de exemplu de clasicul de acum „Rugă pentru părinţi”, la fel de răscolitor. Există încă muzică prin care se cultivă sensibilitatea, iar noi avem nevoie de multă sensibilitate, cu atât mai mult cu cât ea este manifestată în relaţia cu părinţii noştri.